Societatea medievală


Societatea medievală

Societatea medievală era organizată după un sistem social și politic cunoscut sub denumirea de feudalism, care îi este specific Evului Mediu. Acesta a fost un sistem de organizare a societății în care aristocrația agrară și militară stăpânea pământul și țăranii. Structurile de acest tip s-au impus în toată Europa în etape diferite, dar s-au dezvoltat mai complet în Franța, în secolele IX-XIV. Nobilii și țăranii erau principalele categorii sociale în orânduirea feudală.[1] Nobilii, posesorii de pământuri, dețineau puterea economică și politică. Țăranii, lucrători ai pământului, și-au pierdut, în număr tot mai mare, libertatea, ajungând în șerbie. Alături de aceste categorii, locuitorii orașelor au început să joace un rol tot mai important în viața societății, pe măsură ce s-au dezvoltat meșteșugurile și comerțul.[2] 1

Nașterea sistemului feudal

Feudalismul se întâlnește, în forme diferite, atât în Asia (China, Japonia, Persia), cât și în Europa, în condițiile în care statul, incapabil să plătească cu bani serviciul militar al celor care-l apărau, le distribuia pământ. Într-o asemenea situație, statul fiind lipsit de autoritatea necesară, au apărut legături personale, ierarhice, între oameni. Ele au fost impuse de sus în jos muncitorilor neliberi ai pământului, legați de brazdă (foștii sclavi înlocuiți prin șerbi). Aceeași situație economică a adus și în cadrul clasei dominante o solidaritate liber consimțită, reciprocă, așa încât inferiorul (vasalul) primea anumite drepturi, iar superiorul (seniorul) își recunoștea unele îndatoriri. Denumirile |de „senior” și „vasal” sunt caracteristice numai pentru Occidentul european, unde s-a dezvoltat forma cea mai timpurie și mai completă a sistemului feudal de relații între membrii clasei stăpânitoare. Starea de război aproape neîntrerupt în care se trăia a favorizat construirea unei elite militare. Numai acești războinici, singurii care aveau libertatea de a-și alege stăpânul, au făurit ordinea de stat feudală. Feuda (sau feudul) reprezenta acel pământ pe care-l primea cineva (vasalul) în anumite condiții de supunere față de mai-marele său (seniorul). „Nobilii n-au nevoie să suporte constrângerea niciunei puteri. Ei sunt războinici, protectori ai bisericilor, ai celor mari și, deopotrivă, ai celor mici… Cealaltă clasă este aceea a slujitorilor. Aceasta nu dobândește nimic decât cu prețul trudei. Servitorii furnizează lumii întregi bani, haine și mâncare. Casa lui Dumnezeu, pe care o credem una singură, este, deci, împărțită în trei: unii se roagă, alții se luptă, iar ceilalți muncesc. Aceste trei părți, coexistând, nu admit să fie despărțite. ” (—Episcopul Adalberon despre societatea medievala) Așadar, o organizare care unea undeva, la vârf, toate liniile de supunere și, în același timp, de stăpânire a pământului, cu țăranii care-l lucrau cu tot. De rege, care era cel dintâi împărțitor de pământuri, depindeau marii săi vasali, aceștia fiind totodată seniori pentru o mulțime de vasali mai mici, fiecăruia dintre ei revenindu-i o posesiune de pământ și oameni. Războinicii care luptau călare se numeau cavaleri. Fiind socotiți mai presus de mulțimea de rând, a oamenilor liberi și neliberi, se înrudeau numai între ei și erau mândri de vechimea poziției în care se găseau, moștenită de la strămoșii lor: aceștia erau nobilii. Paralel cu elita militar, nobiliară, societatea medievală creștină cunoștea și un alt grup respectat, cel al cărturarilor, oameni ai Bisericii (clerici).[4] Viața într-un lăcaș de rugăciune, fie el biserică sau mănăstire, era supusă unor reguli de disciplină aspră, dar echivala cu condiția liberă. Ca mijlocitori între oameni și Dumnezeu, clericii ocupau o poziție privilegiată. Primind numeroase danii de pământuri, așezămintele religioase au devenit proprietare ale unor domenii întinse, pe care le dețineau în deplină folosință, ca și pe șerbii care le cultivau.

Occidentul Europei

În vremea aceea, pământul era împărțit în moșii mari. Pentru a-l cultiva, nobilii nu mai aveau la îndemână sclavi, ca în antichitate, nici bani pentru a angaja lucrători cu ziua. Ei au fost siliți să-și împartă moșiile în loturi și să le dea în folosință țăranilor. În schimb, țăranii dădeau proprietarului o parte din recoltă și-i lucrau și partea lui de moșie, beneficiind, totodată, de protecția acestuia. Pentru a porni în campanie, un războinic avea nevoie de un cal puternic de luptă, de armură, scut și spadă. Mai era nevoie de un scutier care să poarte armele și de un cal pentru acesta. ” Măritului domn…, iar eu… Întrucât este știut de toți cum că eu n-am câtuși de puțin cu ce să mă hrănesc sau să mă pot îmbrăca, de aceea rog milostivirea voastră și voința îmi poruncește ca să mă încredințez ocrotirii voastre și să mă supun. Ceea ce de altfel am și făcut. Anume în așa chip, ca să fiți datori să mă ajutați sau să mă întrețineți atât cu hrană, cât și cu haine cât timp voi putea să vă slujesc și să vă fiu de folos, potrivit condiției celor liberi. ” (—Formulele de la Tours) Nevoile militare au dat o mare dezvoltare acestui sistem. Pe timpul Carolingienilor, oștenii erau obligați să se echipeze și să se înarmeze pe seama lor. Statul nu le putea da nici arme, nici bani. Dar echipamentul unui călăreț costa scump. Începând cu veacul al IX-lea, armatele nu se mai compuneau decât din călăreți. Pentru a permite oamenilor lor să se echipeze și să se înarmeze, regii au fost siliți să le împartă pământul. Regele era stăpânul întregului pământ și, după tradiția germanică, putea să-l împartă, să-l dea cui dorea. Pământul astfel cedat s-a numit feud, și cel care îl primea avea drept de folosință asupra lui, în schimbul serviciilor aduse. Adeseori, țăranii liberi, care dețineau sau nu pământ, se închinau unui nobil pentru a obține ocrotirea acestuia.

Estul Europei

„Cu mila lui Dumnezeu, Noi Alexandru Voievod, Domnul țării Moldovei, facem cunoscut că această adevărată slugă și boier al nostru, credinciosul Dan Uncleată, ne-a slujit nouă cu dreaptă și credincioasă slujbă. De aceea, noi, văzându-l cu dreaptă și credincioasă slujbă, l-am miluit și i-am dat în țara noastră, în Moldova, șase state. Toate acestea să-i fie de uric cu tot venitul lui. ” (—Document de la Alexandru cel Bun, 1429) 2             Europa răsăriteană era răspândit mai ales acel feudalism care a existat și în Imperiul Bizantin și în statele balcanice. Boierimea datora slujbă credincioasă domnului țării care era proprietarul întregului pământ. Domnul era atotputernic și toți trebuiau să-i dea ascultare. Boierii erau, in același timp, mari proprietari de pământ, dar și dregători domnești și, din această cauză, ei participau la administrarea țării. Boierii aveau obligația de a-l însoți pe domn în campaniile sale militare și de a-i aduce cete de luptători, recrutați de pe moșiile lor. În timp de pace, ei îl asistau pe domn în administrarea țării și împărțirea dreptății. Se pare că aristocrația cea mai veche cunoscută de feudalismul românesc a apărut înainte de formarea statelor, în perioada contactelor cu pecenegii, cumanii și tătarii, care exploatau populația locală și bogățiile naturale (pește, sare, pășuni). Boierii din țările române erau stăpâni deplini pe moșiile lor, beneficiind de scutiri fiscale. Aceste domenii boierețti erau întreținute cu ajutorul țăranilor dependenți (vecini sau rumâni) sau al țăranilor așezați cu învoială (oameni liberi fără pământ). Obligațiile lor față de boieri sau mănăstiri erau dijma (a zecea parte din produse), claca (robota în Transilvania) și taxe bănești. Alături de această țărănime aservită exista și o puternică țărănime liberă, organizată în obști sătești, ce purta diferite denumiri. Reprezentanții acestor sate libere se numeau moșneni în Țara Românească și răzeși în Moldova. Însă, în amele țări, ca și în întregul răsărit al Europei, călătorii remarcau numărul redus al brațelor de muncă, precum și starea de nesiguranță pricinuită de războaie.

Lumea orientală

În Orient, economirea rurală păstrează caracteristicile sale anterioare. Societatea rurală era împărțită între o majoritate de țărani săraci și o minoritate de mari proprietari. Țăranul trebuia să plătească impozit statului și multe alte obigații marilor proprietari funciari. Curând, situația lor a devenit grea, ei ridicăndu-se la luptă, lumea orientală fiind de multe ori zguduită de aceste revolte. Ca și în Occident, pământul rămânea sursa de hrană pentru popor. Deși sistemul de cultivare a pământului era rudimentar, s-au practicat ingenioase tehnici de irigare, ce s-au răspândit până în lumea musulmană sau în Spania; producțiile agricole au fost mai mari și prin introducerea și difuzarea de noi culturi. Formele de viață din China, în cultura căreia se întâlnesc folosofia lui Confucius și budismul, legea milei față de săraci, au trecut apoi în Coreea și de acolo în Japonia. Aceste țări n-aveau nicio legătură cu lumea europeană. 3           „Când țăranii sunt… foarte scăpătați, ei își vând ogorul și coliba. Dacă este un an bun, ei își plătesc datoriile, dar recolta avia s-a încheiat că vasele de cereale sunt deja goale… Acum, orânduielile asupra pământurilor sunt foarte duielile asupra pământurilor sunt foarte încălcinate. Săracii se sprijină pe cei bogați și ajung servitori la particulari. ” (—Lu Tsi, 754-824)

Nobilimea

Spre deosebire de aristocratul roman care locuia în oraș, seniorul feudal trăia la țară. Locuința lui era o fortăreață, un castel așezat pe o înălțime și înconjurat de ziduri groase. Un șanț larg și adânc, plin cu apă, îi împiedica pe dușmani să se apropie de zid. Intrarea era apărată de două turnuri între care se afla poarta. Peste șanț se putea trece pe un pod mobil. În interiorul castelului se aflau locuința seniorului și tezaurul. Puteai găsi aici, de asemenea, locuințele slugilor, magazii și grajduri pentru animale. Din secolul al XIII-lea, au apărut hornurile, ferestrele cu geamuri și lumânările de seu și de ceară. Locuințele seniorilor au devenit mai încăpătoare, mai luminoase și mai confortabile. Curtea era destul de largă pentru a permite, în caz de război, să se refugieze acolo țăranii de pe domeniu. Erau castele care puteau adăposti mai multe sate, cu vitele și cu toți locuitorii. 4             În Evul Mediu, pământul nu a fost numai un mijloc de existență, ci și un instrument de stăpânire. Domeniul feudal îi asigura nobilului atât putere economică, prin recolte și taxe, cât și putere politică. Dacă, la început, feudele erau acordate numai pe durata cât vasalul aducea servicii seniorului, mai târziu domeniile puteau fi lăsate ca moștenire urmașilor. Proprietarul a dobândit dreptul de a strânge dări de la țărani, de a-i judeca și aresta, drept ce înainte aparținuse statului. Unii seniori aveau dreptul chiar de a bate monedă. Trimișii regelui nu puteau călca pe moșiile lor fără învoirea proprietarului, nici măcar pentru a urmări un ucigaș. Seniorii au devenit, astfel, adevărați suverani pe moșiile lor. Suveranitatea, adică puterea supremă care aparținea statului, s-a fărâmițat în folosul nobilimii laice și al așezămintelor bisericești posesoare de feude. Principalele ocupații ale nobililor erau războiul, serbările militare și vânătoarea. În timp de pace, se organizau adesea turniruri (întreceri cavalerești în care participanții își dovedeau măiestria în mânuirea armelor).[6] Vânătoarea era un alt fel de exercițiu sportiv pentru nobili, dar și o sursă de trai. În alimentația oamenilor din Evul Mediu, carnea de vânat era foarte căutată. Tinerii nobili învățau cum trebuie să urmărească cerbul sau mistrețul și cum să mânuiască armele de vânătoare. 5

Raporturile dintre seniori și vasali

Aceste raporturi erau determinate de datină. Vasalul era obligat să-și recunoască în mod solemn dependența de seniorul care i-a dat pământ cu drept de posesiune. El se prezenta înaintea seniorului pentru a-și depune omagiul, declarând că devine „omul lui”. 6           În schimbul jurământului, seniorul dădea vasalului o feudă (o bucată de pământ, un sat, o parte dintr-un sat). Depunerea omagiului și învestirea creau între senior și vasal o serie de obligații reciproce. Vasalul se obliga să respecte persoana, familia, onoarea și averea seniorului. Aceasta era datoria de credință (fidelitatea). Vasalul trebuia să-și însoțească seniorul în război (dar nu mai mult de 60 de zile pe an). El trebuia să ia parte la consfătuirile la care îl convoca și să asiste la scaunul de judecată. Acestea erau îndatoririle de sfat. În cazul în care seniorul își înălța fiul la rangul de cavaler sau își mărita fiica sau când el însuși pornea în cruciadă[7], vasalul era obligat să-i dea seniorului un ajutor în bani. La rândul său, suzeranul era dator să-și susțină vasalul contra dușmanilor acestuia, să-i facă dreptate, să-l sfătuiască la nevoie și să-i ocrontească familia în caz de moarte. Seniorul și vasalul erau legați deci printr-un adevărat contract. Când vasalul sau suzeranul nu-și respectau obligațiile, jurământul înceta să mai fie valabil. Vasalul care-și înșela suzeranul se făcea vinovat de trădare și își pierdea feudul. Suzeranul care nu-și respecta vasalul sau abuza de drepturile sale față de acesta își pierdea drepturile asupra feudului. În principiu, toți nobilii erau egali. Întinderea pământului și numărul vasalilor stabileau însă o ierarhizare pe care ei o recunoșteau și o exprimau în termeni preciși.

Cavalerul

Biserica s-a străduit să folosească forța și solidaritatea nobililor, îmblânzind obiceiurile lor brutale și oferindu-le exemplul cavalerului creștin – un ideal moral de oștean al lui Hristos. Din secolul al XII-lea, în rândul cavalerilor erau admiși numai fii de nobili. După ce-și făcea ucenicia la curtea unui senior, tânărul nobil primea armele de cavaler. O rudă sau seniorul său îi încingea sabia și îi lega pintenii, apoi îi dădea o palmă după ceafă și-i spunea: „Fii viteaz!”, ca să-și aducă aminte întreaga viață de codul moral cavaleresc: obligația de a fi viteaz și loial, de a respecta în lupta cu adversarul legile onoarei (a nu ataca un adversar neînarmat), de a-și ține cuvântul și de a nu minți niciodată.[6] Ceremonia aceasta, laică la început, a devenit, cu timpul, un ritual religios. Biserica a intervenit mai întâi binecuvântând steagul și armele viitorului cavaler, apoi consfințind însuși actul învestituirii. În cele din urmă, întreaga ceremonie a învestirii se petrecea în fața altarului. Înainte de a fi înarmat, cavalerul era supus unor practici de purificare: post, veghe, spovedanie și împărtășanie. Apoi, preotul vinecuvânta armele și spunea: „Binecuvântează, Doamne, armele robului tău ca să devină apărător al bisericilor, văduvelor, orfanilor și tuturor slujitorilor săi contra urgiei păgânilor”. Onoarea era suprema valoare pentru un cavaler. Războiul nu era numai o meserie, era o pasiune care nu avea să dispară decât o dată cu scăderea superiorității militare, politice și economice a nobilimii feudale.

Țăranii

Țărănimea, partea cea mai numeroasă a sociețătii feudale, era împărțită în mai multe categorii, în funcție de statutul social și, desigur, de avere.

Țăranii liberi Țăranii dependenți
  • Aveau dreptul de a părăsi moșia pe care locuiau.
  • Adesea, locuiau în sate (obsti) libere, având conducători proprii.
  • Puteau lăsa moștenire averea pe care o dețineau.
  • Aveau obligații către stat și către Biserică: în bani – taxe și redevențe; în muncă – la contruirea drumurilor sau a podurilor; aveau, precum în Tara Românească și în Moldova, datoria de a participa la oaste.
  • Erau „legați de glie” (nu aveau voie să părăsească moșia pe care locuiau).
  • Nu se puteau căsători decât cu acordul seniorului si doar cu cineva de pe moșia acestuia.
  • Nu puteau transmite urmașilor pământul decât cu acordul seniorului și plătind o taxă.
  • Urmasii lor aveau statutul de șerbi.
  • Nu erau admiși ca martori în procese.
  • Aveau diverse obligații față de seniori.

În fața abuzurilor și violențelor, țăranii nu aveau niciun mijloc legal de apărare. Nemulțumirea acestora, manifestată prin răscoale, a crescut în secolul al XIV-lea, în împrejurările Războiului de o sută de ani. Astfel de răscoale au izbucnit în Franța, în 1358, și în Anglia, în 1381. La începutul secolului al XV-lea, răscoalele s-au extins și în Europa centrală, apoi în Cehia (1434) și în Transilvania (Răscoala de la Bobâlna, din 1437) 7

Orășenii

La începutul Evului Mediu, cele mai multe orașe depindeau de un episcop sau de un senior care avea o casă întărită în interiorul orașului. În secolul al XI-lea, în afara zidurilor cetății s-a format câte o așezare nouă („burg”), ai cărei locuitori, burghezi, cereau libertăți: de a ține o piață, de a nu mai fi șerbi. La sfârșitul secolului al XI-lea, pentru a obține aceste avantaje, în anumite orașe s-au format asociații numite comune. În cursul secolului al XII-lea, cucerirea libertăților s-a petrecut adesea pașnic. Seniorul sau episcopul îngăduia transformarea corvezilor în dări în bani și acorda privilegii pentru a atrage noi locuitori. Un document scris (charta) preciza acordul dintre cele două părți, fixa drepturile seniorului și privilegiile acordate orășenilor. Dacă seniorul refuza să acorde charta, comunele se revoltau, ceea ce ducea la apariția orașelor libere. Anumite comune foarte puternice, precum Colonia (Köln) în Germania, Pisa, Florența, Siena (în Italia) au devenit total independente. 8             A fi liber, a avea câte o casă sau pământ în oraș și a plăti o taxă comunei erau condițiile pentru a fi socotit orășean cu drepturi depline. Comunele erau conduse de magistrați (consuli, priori). În fruntea lor era un primar (burgermeister, mayor) care conducea ședințele consiliului. Fiecare comună avea un tribunal și o forță poliționească, veghind la respectarea regulamentelor orașului și brestelor. Populația orașului era dominată de patricieni, adică marii negustori și fruntașii corporațiilor. Dintre aceștia erau aleși consilierii, care administrau orașul conform intereselor lor. Poporul de rând (mici meșteșugari și negustori, ucenici, calfe, lucratori) primea salarii mici pentru munca depusă. La sfârșitul secolului al XIII-lea și în secolul al XIV-lea aceștia s-au răsculat, au reclamat mărirea salariilor și împărțirea puterii. Aceste revolte erau, adesea, înăbușite cu asprime. Meșteșugarii lucrau în ateliere mici, deschise spre stradă. Acestea erau conduse de către meșter, stăpânul atelierului, care angaja luctrători și ucenici. Meșteșugarii care practicau aceeași meserie se grupau în anumite cartiere. Meșteșugarii aparțineau, de asemenea, unei bresle (corporații). Breasla acorda ajutor membrilor în caz de nevoie, impunea regulamentul privind durata timpului de lucru, salariile, prețutile și calitarea mărfurilor. 9             O dată cu secolul al XI-lea, când osașele au început să se mărească, micii negustori plecau la sate pentru a schimba produsele meșteșugărești și a cumpăra lână, hrană și lemnele necesare orășenilor. Puțin câte puțin, negustorii au căpătat o poziție tot mai importantă în orașe. Ei furnizau materia primă, fixând comenzile și prețul produselor. Pe măsură ce drumurile au devenit mai sigure și au fost inventate noi mijloace de circulație a banilor, activitatea negustorilor s-a dezvoltat. Mijloacele de plată s-au îmbunătățit datorită argintului extras din minele din Boemia, baterii unor monededin aur și apariției cecurilor. Negustorii se grupau și ei în asociații, numite hanse. Cea mai puternică era Hansa germanică, formată de negustorii din regiunea Mării Baltice, în secolul al XII-lea.

Statutul românilor din Transilvania

După cucerirea Transilvaniei de către maghiari, s-au găsit față în față nu două neamuri, ci două clase sociale: nobilii și țăranii. Nobilimea românească din Ardeal, încetul cu încetul, s-a maghiarizat, trecând la catolicism, sau a coborât în rândul țăranilor, dar în secolul al XVI-lea ea exista încă sub denumirea dată de maghiari de „nemeși”. Nobilii români, ca și cei maghiari, aveau dreptul de a-i judeca pe țăranii supuși și de a merge călare la război. Începând cu secolul al XIV-lea, nobilimea românească din Ardeal , printr-un lung șir de deposedări și nesocotiri ale statutului ei, a început să decadă. Cauza dispariției ei a costat în primul rând în religia ortodoxă a românilor. Regalitatea maghiară nu recunoștea titlul de nobil decât catolicilor, iar ceilalți erau reduși la starea de iobăgie.[9] Țărănimea din Transilvania se bucura și ea de oarecare privilegii la începutul stăpânirii maghiare. Dar drepturile românilor nu erau drepturi scrise, pentru că ele nu proveneau de la regii unguri, ci erau mai vechi decât stăpânirea maghiară. Din această cauză, drepturile țăranilor români au fost încălcate și, treptat, crescând puterea clasei nobiliare, ei au devenit iobagi, șerbi sau jeleri. Prin „dreptul românilor”, populația românească avea privilegiul de a-și alege conducătorii – cnejii de sat sau de vale și voievozii de sate[9]. Aceștia îi reprezentau în fața stăpânirii. Românii aveau dreptul de a-și alege judecătorii și de a strânge birul printr-unul dintre ai lor. La nivel local, instituțiile românești autonome administrau, împărțeau dreptatea, vegheau la plata dărilor, dar adresau plângerile lor către voievod sau chiar către rege. În Hațeg, Hunedoara și Maramureș s-au păstrat până târziu adunările nobililor români. Scăderea numerică a acestei categorii sociale a fost compensată de noi înnobilări în vremea luptelor cu turcii, mai ales în secolele XVII-XVIII, ajungând la peste 12.000 de familii. Românii din Transilvania au fost sub mai multe administrații. Administrația regalității maghiare, de la începtul secolului al XII-lea, cu o primă dovadă a stăpânirii, Comitatul de Bihor, fondat în 1111. Până în 1176, regalitatea magiară a încercat să își impună propriul sistem de guvernare în Transilvania, principatul , dar nu a reușit. Ca atare, în 1176, la conducerea Transilvaniei se instalează un voievod (specific românilor), voievodul Leustachiu (Leustachius). După înfrângearea de la Mohacs, din 1526, Ungaria va avea parte de o decădere, culminând cu desfințarea regatului maghiar. Din 1544, Transilvania devine principat autonom în cadrul Imperiului Otoman. Urmează o perioadă în care conducerea internă a Transilvaniei va avea fluctuații mari, culminând cu Unirea din 1600, reușită de domnitorul român Mihai Viteazul. Această unire nu a rezistat însă numai un an. După ce de-al doilea asediu otoman al Vienei, respins de forțele combinate austriece-polone, Imperiul Otoman va intra în perioada de decădere a sa, culminând cu transformarea lui în republică, după Primul Război Mondial. Astfel, în Europa se accentua domnia unui nou imperiu, Imperiul Habsburgic. Expansiunea acestuia a ajuns în 1699, la porțile Transilvaniei. Drept rezultat, Transilvania și-a schimbat încă o dată cârmuitorii, devenind principat în cadrul Imperiului Habsburgic.   de Mirleneanu Dragos a XII-a C


Emil Racoviţă

A şti sau a nu şti, aceasta este întrebarea” Emil Gheorghe Racoviţă (n. 15 noiembrie 1868 la Iaşi, m. 19 noiembrie 1947 la Cluj), biolog român de renume mondial, explorator polar, fondator al biospeologiei şi al primului institut de speologie din lume. Provenea dintr-o veche familie moldovenească, atestată documentar încă din secolul XVI şi din care au făcut parte oameni de vază şi chiar domnitori intraţi în istorie prin ctitoriile şi actele lor de vitejie, aşa cum a fost Mihai Racoviţă. Tatăl său, Gheorghe Racoviţă, cunoscut îndeosebi sub numele de Gheorghieş, de profesie magistrat, a jucat un rol important în viaţa culturală şi intelectuală a Iaşiului, fiind unul dintre fondatorii societăţii „Junimea”. Mama, Eufrosina, născută Stamatopol, s-a dedicat în întregime îngrijirii singurului din cei trei copii cărora le dăduse viaţă, pe ceilalţi doi pierzându-i prematur din cauza unor boli necruţătoare. Emil şi-a petrecut primii ani în ambianţa plină de căldură şi dragoste părintească a conacului de la Şorăneşti, un mic sat din ţinutul Vasluiului în care tatăl moştenise o frumoasă moşie. Şi-a început învăţătura la Iaşi ca elev al lui Ion Creangă, omul de la care a moştenit neaoşul grai moldovenesc pe care l-a folosit chiar şi în cuvântări rostite în cadrul protocolar al Academiei Române. A continuat-o tot la Iaşi, mai întâi la Liceul Naţional, apoi la liceul privat „Institutele Unite”, unde a fost coleg cu Sava Atanasiu, Grigore Antipa, Dimitrie Voinov şi Nicolae Leon şi unde i-a avut ca profesori, printre alţii, pe istoricul Alexandru D. Xenopol, chimistul Petre Poni şi geologul Grigore Cobălcescu. Cel din urmă a jucat un rol cu adevărat decisiv în alegerea căii pe care tânărul său elev avea să se angajeze mai târziu, căci a ştiut să-i însămânţeze în cuget o dragoste faţă de natură care se va transforme nu peste mult timp într-o nestăvilită pasiune. 1               Emil Racoviţă în 1881, la sfârşitul primului an de liceu.     Conformându-se dorinţei pe care şi-o exprimase părintele său, Racoviţă a plecat la Paris, în 1886, pentru a urma cursurile Facultăţii de Drept. Dar imboldul pe care îl purta în suflet şi-a spus de pe atunci cuvântul şi, în paralel, a frecventat cu regularitate şi prelegerile pe care medicul Léonce Manouvrier la ţinea la Şcoala Superioară de Antropologie. Apoi, imediat după ce şi-a luat licenţa în drept, s-a înscris la Facultatea de Ştiinţe de la Sorbona, unde a beneficiat nu numai de competenţa, ci şi de atenţia a doi reputaţi zoologi: profesorul Henri de Lacaze-Duthiers şi conferenţiarul Georges Pruvot. Încheindu-şi studiile universitare în 1891, odată cu obţinerea diplomei de licenţiat în ştiinţe, a rămas în Franţa pentru a-şi pregăti doctoratul în Laboratorul oceanologic „Arago” de la Banyuls-sur-Mer, ctitorie a aceluiaşi Lacaze-Duthiers. După cinci ani de cercetări asidue, susţinerea publică a tezei pe care o elaborase asupra lobului cefalic al anelidelor polichete (cei mai răspândiţi viermi marini) i-a adus titlul de doctor în ştiinţe. Şi nu este nicio îndoială că succesul pe care l-a dobândit atunci a fost şi primul pas pe care l-a făcut pe anevoiosul drum al recunoaşterii ştiinţifice. 2                 Emil Racoviţă înainte de plecarea în expediţia antarctică belgiană.     Cu aceasta, şederea în Franţa a lui Emil Racoviţă părea să se fi încheiat, fiindcă obligaţia de a-şi satisface stagiul militar l-a adus înapoi la Iaşi. Însă nu pentru mult timp, căci peste numai o lună primea din Liège o scrisoarea prin care i se propunea să ia parte la o expediţie ce urma să exploreze ţărmurile Antarcticei. Era o ofertă mult prea îmbietoare pentru ca Racoviţă să nu se angajeze fără ezitare în temerara călătorie. Astfel a devenit el naturalistul expediţiei antarctice belgiene, organizate şi conduse de locotenentul de marină Adrien de Gerlache de Gomery şi desfăşurate la bordul vasului „Belgica” între 1897 şi 1899.           3

„Belgica” în inima banchizei de gheaţă.

Ea a fost cea dintâi care a avut ca obiectiv nu descoperirea de pământuri încă necunoscute, ci efectuarea unor cercetări şi observaţii ştiinţifice complexe, şi tot cea dintâi care a petrecut o întreagă iarnă polară în mijlocul banchizei australe. Pentru a înfăptui acest program, 19 oameni s-au urcat pe o corabie care, măsurând doar 32 m în lungime şi 6,5 m în lăţime, era cu adevărat o simplă „coajă de nucă”, în trăinicia căreia ei trebuiau să se încreadă. Iar riscurile s-au dovedit a fi atât de mari, încât doi dintre ei au plătit cu propria lor viaţă îndrăzneala de a le fi înfruntat. 4

Emil Racoviţă în laboratorul amenajat la bordul vasului „Belgica”.

Dar ceea ce a primat a fost faptul că expediţia s-a încheiat cu un răsunător succes, în dobândirea căruia naturalistul român a contribuit din plin. Norvegianul Roald Amundsen, viitorul cuceritor al Polului Sud şi participant la expediţia belgiană în calitate de prim-ofiţer, avea să afirme mai târziu că Racoviţă a fost pentru toţi „un tovarăş nepreţuit de plăcut şi un explorator plin de îndemnuri”. În plus, lui i se datorează şi neobişnuit de bogatul material ştiinţific colectat de-a lungul întregului periplu, căci s-a întors în Europa cu 1200 de piese zoologice şi 400 de piese botanice, la care se adaugă observaţiile extrem de amănunţite pe care le-a făcut cu precădere asupra balenelor, focilor şi păsărilor antarctice. Pentru studiul aprofundat al acestui material au fost solicitaţi nu mai puţin de 74 de specialişti, Racoviţă rezervând pentru sine elaborarea a patru lucrări. Dar, din păcate, nenumăratele îndatoriri cărora va trebui să le facă faţă în anii următori nu i-au îngăduit să finalizeze decât una singură, cea consacrată balenelor. Astăzi se mai ştie că în arhiva Muzeului de Istorie naturală „Grigore Antipa” din Bucureşti există un manuscris de 513 pagini, redactat doar parţial în formă definitivă şi care ar fi trebuit să constituie o a doua lucrare, având ca subiect focile. Iar faptul că ea nu a văzut lumina tiparului este cu atât mai regretabil, cu cât cea dintâi a servit multă vreme ca punct de referinţă în literatura de profil.   În atare situaţie, era limpede că singurul loc unde se putea îngriji în condiţii optime de valorificarea preţioaselor sale colecţii era Laboratorul „Arago”, şi profesorul Lacaze-Duthiers l-a primit cu braţele deschise. Mai mult chiar, a socotit că discipolul său a dovedit suficiente calităţi pentru a se număra printre cei la care se gândea că i-ar putea fi succesori. Aşa se face că, la 1 noiembrie 1900, Emil Racoviţă a fost numit subdirector al laboratorului, funcţia de director fiindu-i încredinţată lui Georges Pruvot, iar în anul imediat următor, aceiaşi doi colaboratori ai săi au devenit codirectori ai periodicului „Archives de Zoologie expérimentale et générale”, cea mai prestigioasă revistă de specialitate din Europa, pe care tot el o înfiinţase în 1872.   Aceasta a fost expresia de departe cea mai convingătoare a felului în care Racoviţă ajunsese să se impună în comunitatea ştiinţifică a Franţei, pentru că a fost singurul caz în care responsabilităţi atât de însemnate au revenit unui străin care abia trecuse de 30 de ani. Pe de altă parte, însă, noile atribuţii îl vor solicita din plin, căci împrejurările nu îi vor câtuşi de puţin prielnice. În pofida unor idei mai degrabă preconcepute pe care mulţi le au astăzi despre ceea ce se întâmpla, cu mai bine de un secol în urmă, într-o ţară considerată pe drept cuvânt ca focar al culturii europene, insuficienţa resurselor financiare a făcut ca totul să se desfăşoare sub semnul unei severe economii. O demonstrează convingător faptul că, pentru a asigura bunul mers al laboratorului şi apariţia regulată a revistei, Racoviţă a făcut uz resursele financiare obţinute din exploatarea moşiei de la Şorăneşti. Dar multiplele dificultăţi cu care va fi confruntat de-acum înainte vor fi departe de a-l descuraja. 5

Vasul „Roland”, folosit în croazierele de cercetări organizate

de Laboratorul „Arago” de la Banyuls-sur-Mer.

  În vara anului 1904, în timpul uneia din obişnuitele croaziere de cercetări pe care personalul laboratorului le întreprindea în bazinul răsăritean al Mediteranei, Racoviţă a făcut o vizită în Cueva del Drach, o renumită peşteră din Insula Mallorca. Aici, în apele întunecate ale unuia din marile lacuri pe care le adăposteşte această cavitate, el a capturat un mic crustaceu, încă necunoscut în ştiinţă şi pe care îl va descrie sub numele de Typhlocirolana moraguesi. 6

Lacul Deliciilor din Cueva del Drach.

A fost descoperirea care va marca cea mai radicală cotitură din întreaga sa carieră de naturalist. Translucid şi lipsit complet de ochi, acest animal purta amprenta atât pregnantă a adaptării lui la neobişnuitul mediu pe care îl oferă adâncurile subterane, încât Racoviţă a intuit imediat că studiul aprofundat al fiinţelor care trăiesc în peşteri poate contribui în mare măsură la desluşirea complicatelor mecanisme ale evoluţiei biologice. Şi s-a dedicat acestui studiu renunţând definitiv la cercetările sale oceanologice. 7

Sala Coloanelor din Cuvea del Drach.

A început prin a consulta lucrările publicate de diverşi zoologi, constatând nu fără surprindere că ele conţineau o atât de pronunţată divergenţă de opinii, încât nu puteau servi la alcătuirea unei imagini de ansamblu asupra faunei cavernicole. Trebuia, aşadar, să ajungă prin propriile lui mijloace la cunoaşterea lumii subpământene, ceea ce însemna explorarea unui număr cât mai mare de peşteri, situate în regiuni geografice dintre cele mai diferite. Însă pentru a reuşi, avea nevoie de un ajutor, şi a avut şansa să îl găsească repede în persoana lui René Jeannel, un tânăr şi întreprinzător medic licenţiat şi în ştiinţe naturale. Începând din vara lui 1905, au pornit să exploreze împreună peşterile de pe cei doi versanţi ai Munţilor Pirinei şi au făcut-o cu atâta râvnă, încât Racoviţă a foarte curând în măsură să îşi ordoneze ideile într-o viziune unitară. A expus-o în celebrul său „Eseu asupra problemelor biospeologice”, apărut în 1907 şi despre care Jeannel va spune peste trei decenii că a fost de la bun început şi a rămas statutul fundamental al biospeologiei. Oricât de important s-a dovedit a fi pentru viitorul biospeologiei, „Eseul” nu a reprezentat decât un început în gândirea autorului său. Aşa cum s-a întâmplat şi în cazul expediţiei antarctice, pentru valorificarea materialului colectat în cursul explorărilor speologice era nevoie de zoologi specializaţi în cunoaşterea diverselor grupe de animale, iar acţiunea acestora trebuia subordonată unui ţel comun: reconstituirea istoriei naturale a domeniului subteran. Ca urmare, Racoviţă a înfiinţat o insolită întreprindere ştiinţifică, numită „Biospeologica” şi pe care a dirijat-o secondat de Jeannel. Ei aveau să i se asocieze 40 de colaboratori, unii dispuşi să se aventureze şi în adâncurile peşterilor, care şi-au unit eforturile pentru a desluşi tot mai multe enigme ale lumii subpământene şi datorită cărora programul iniţiat de Racoviţă a ajuns în 1919 la un bilanţ poate nesperat. În principalele regiuni carstice din Europa şi nordul Africii fuseseră explorate aproape 800 de cavităţi subterane, din care fuseseră colectate 20.000 de animale cavernicole, iar sub genericul „Biospeologica” apăruseră 41 de lucrări ştiinţifice însumând 3.400 de pagini. Şi nu trebuie omis faptul că, în anii Primului Război Mondial, Racoviţă şi-a întrerupt absolut toate cercetările, ocupându-se exclusiv de conducerea spitalului militar amenajat temporar în Laboratorul „Arago”. 8

Emil Racoviţă în 1921.

După ce pacea a fost reinstaurată, în viaţa lui Emil Racoviţă a survenit o a doua cotitură, nu mai puţin importantă decât cea dintâi. În vara lui 1919, el a fost solicitat, tot printr-o scrisoare, să vină la Cluj pentru a sprijini cu competenţa şi prestigiul său organizarea celei dintâi universităţi româneşti din Transilvania, proaspăt integrată în frontierele României. În 1896 fusese vorba de posibilitatea de a studia vieţuitoarele din ţinuturile antarctice. De data aceasta, era chemat să-şi slujească patria şi a dat din nou acordul, dar numai dacă ar fi putut crea în cadrul noii universităţi un institut de cercetări ştiinţifice. Şi cum condiţia i-a fost acceptată fără rezerve, la 26 aprilie 1920 era promulgată legea care consfinţea naşterea Institutului de Speologie din Cluj, primul de acest gen din întreaga lume şi avându-l ca director pe însuşi ctitorul său. 9

Institutul de Speologie din Cluj.

În viziunea lui Racoviţă, acest institut nu a însemnat ceva cu totul nou, ci cadrul oficial în care avea să funcţioneze de acum încolo vechea întreprindere „Biospeologica”, ceea ce însemna totodată şi transferarea în capitala spirituală a Transilvaniei a epicentrului biospeologiei mondiale. A fost, deci, firesc ca el să conserve rolul de coordonare pe care singulara întreprindere privată îl avusese de la bun început. Şi tot atât de firesc a fost faptul că Racoviţă a venit la Cluj însoţit de René Jeannel, în calitate de subdirector al Institutului de Speologie şi de profesor de biologie la Facultatea de Ştiinţe. În 1922, celor doi pionieri ai biospeologiei li se va alătura zoologul elveţian Pierre Alfred Chappuis, căruia îi va reveni funcţia de director adjunct. Din personalul ştiinţific au mai făcut parte asistenţii Valeriu Puşcariu, Radu Codreanu şi Letiţia Chevereşanu, dar contribuţia lor la cercetările speologice va fi incomparabil mai redusă. 10               Nerăbdător să pătrundă în peşterile Munţilor Apuseni, Racoviţă şi-a început campanile biospeologice din vara lui 1921, dar doi ani mai târziu, o sincopă pe care a suferit-o în peştera Gheţarul de la Scărişoara l-a obligat să renunţe definitiv la acest gen de explorări. În schimb, a trebuit să facă faţă unui foarte lung şi solicitant şir de funcţii şi însărcinări, care nu i-au mai lăsat decât foarte puţin timp pentru lucrările ştiinţifice. 11

Sala „Biserica” din peştera Gheţarul de la Scărişoara (foto E. Racoviţă, 1923).

În chiar anul stabilirii sale la Cluj, a devenit membru titular al Academiei Române, al cărui membru corespondent era încă din 1905 şi al cărui preşedinte va fi ales în trei mandate consecutive, între 1926 şi 1929. În intervalul 1922-1926 a fost senator din partea Universităţii din Cluj, apoi rector al acesteia în 1930 şi prorector în 1931. Tot în 1920 a fondat Societatea de Ştiinţe din Cluj, al cărui preşedinte a rămas până la moarte. Din acelaşi an a fost membru al Asociaţiei Generale a Profesorilor Universitari, îndeplinind la un moment dat şi funcţia de preşedinte al secţiei ei clujene. În 1922 a creat Asociaţia culturală pentru răspândirea limbii şi culturii franceze, cunoscută mai mult sub numele de „Cercul Ronsard”. A fost membru fondator şi preşedinte (1921-1933) al „Frăţiei Muntene”, prima societate turistică românească din Transilvania. În 1928 a fost numit preşedinte al Întâiului Congres al Naturaliştilor din România (Cluj, 18-21 aprilie), calitate în care şi-a adus o contribuţie decisivă la legiferarea ocrotirii naturii. Din 1932, a preluat cursul de biologie generală, Jeannel fiind rechemat la rândul lui în Franţa pentru a organiza vivariul de la Jardin des Plantes şi catedra de entomologie de la Muzeul de Istorie Naturală din Paris. 12

În pofida acestui greu tribut plătit conştiinciozităţi cu care a ţinut să se achite de multiplele îndatoriri pe care l-e avut, Emil Racoviţă a rămas prin opera sa poate cel mai de seamă biolog pe care l-a avut România. Dincolo de faptul că a întreprins celei dintâi cercetări amănunţite asupra faunei şi florei antarctice şi că a fost fondatorul incontestabil al biospeologiei ca disciplină ştiinţifică, el a avut meritul de a fi formulat principii de incontestabilă valoare în studiile zoologice, toate axate pe ideea că o specie nu poate fi cunoscută cu adevărat decât atunci când i se stabileşte nu numai poziţia sistematică şi aria de răspândire, ci şi întreaga ei istorie. Mai mult chiar, a fost singurul biolog român care a elaborat o teorie originală cu privire la evoluţia lumii vii, teorie în care a insistat asupra rolului deosebit de important pe care izolarea îl joacă în apariţia unor specii noi şi care include o definiţie inedită a speciei, formulat încă din 1912: o colonie izolată de consângeni. A subliniat, de asemenea, influenţa majoră pe care mediul artificial al omului a făcut din acesta singura specie a cărei populaţie mondială înregistrează o creştere exponenţială, trăgând repetate semnale de alarmă asupra pericolelor care decurg din criza ecologică pe care tot omul este cel care a declanşat-o. Dovada cea mai concludentă a felului în care i-au fost apreciate roadele necurmatei sale munci o constituie reacţia comunităţii ştiinţifice internaţionale. Emil Racoviţă a fost membru titular al Societăţii Zoologice a Franţei (1893) şi preşedintele de onoare al acesteia (1925), membru al Societăţii române de Geografie (1900), membru de onoare al Societăţii Naturaliştilor din România (1900), membru al Societăţii de Geografie din Paris (1900), membru al Societăţii de Geologie a Franţei (1901), membru al Societăţii Entomologice a Franţei (1906), membru corespondent al Societăţii Zoologice din Londra (1910), preşedinte al Societăţii Speologice din Paris (1910), membru corespondent al Societăţii de Ştiinţe naturale din Barcelona (1922), membru al Institutului naţional de Antropologie din Paris (1922), doctor honoris causa al Universităţii din Lyon (1923), membru al Societăţii Etnografice române (1923), membru al Societăţii de Biologie din Paris (1925), membru al Societăţii române de Geologie (1930) şi preşedinte al acesteia (1934), membru corespondent al Societăţii spaniole de Istorie naturală din Madrid (1930), membru fondator al Societăţii de Biogeografie din Paris (1935), membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris (1944), membru al Societăţii Zoologice din Londra (1947).   13                       Abnegaţia şi devotamentul cu care s-a angajat în dezvoltarea ştiinţei şi culturii i-au fost răsplătite şi de autorităţile de Stat. În străinătate, i s-a decernat titlul de Cavaler al Ordinului Leopold II al Belgiei (1899), precum şi cel de Cavaler (1922) şi apoi de Comandor (1927) al Legiunii de Onoare franceze. În propria-i ţară, fost distins cu mai multe medalii şi decoraţii, precum Steaua României (Ofiţer în 1899 şi 1922, Mare Ofiţer în 1928 şi Mare Cruce în 1942), Bene Meriti (Clasa I în 1900), Coroana României (Mare Cruce în 1930), Pentru Merit (Comandor în 1931), Meritul Cultural pentru Ştiinţă teoretică şi practică (Cavaler în 1931, Ofiţer în 1934 şi Comandor în 1943), Răsplata Muncii pentru 25 de ani în Serviciul Statului (1932), Serviciul Credincios (Mare Ofiţer în 1939). Ultimii ani ai vieţii sale au fost şi cei mai duri. În septembrie 1940, România a fost obligată prin Dictatul de la Viena să cedeze Ungariei partea de nord a Transilvania, în care se includea şi Clujul. În atare împrejurări, Universitatea s-a refugiat la Sibiu, cu excepţia Facultăţii de Ştiinţe, care nu şi-au găsit adăpost decât la Timişoara. Emil Racoviţă a plecat lăsând întreg Institutul de Speologie în grija lui Pierre Alfred Chappuis, avantajat de calitatea lui de cetăţean al unei ţări neutre. A urmat o perioadă în care septuagenarul profesor şi-a folosit toată energia pentru a contribui la repunerea în funcţiune a Facultăţii. Iar când a revenit la Cluj, a fost deja prea târziu pentru a mai face acelaşi lucru şi cu institutul căruia îi dăduse fiinţă în urmă cu un sfert de veac. În 11 noiembrie 1947, a trebuit să fie transportat din cabinetul său de lucru direct la clinică, unde strădaniile medicilor nu l-au mai putut ajuta. A fost înmormântat în cimitirul central al oraşului, cu funeralii naţionale organizate de Universitatea pe care o slujise cu atât de multă generozitate.   Lucrări publicate: Le lobe céphalique et l’encéphale des Annélides polychètes (Anatomie, Morphologie, Histologie). Archives de Zoologie expérimentale et générale, Paris, 3-ème série, IV, 1896, p. 133-343. Cétacés. Voyage du S. Y. Belgica en 1897-1899. Résultats scientifiques. Zoologie. J. E. Buschmann, Anvers, 1903, 142 pp., 4 pl. Essai sur les problèmes biospéologiques. Biospeologica No. I. Archives de Zoologie expérimentale et générale, Paris, 4-ème série, VI, 1907, p. 371-488. Cirolanides (1-ère série). Biospeologica No. XXVII. Archives de Zoologie expérimentale et générale, Paris, 5-ème série, IX, 1912, p.203-329, 8 fig., 14 pl. Speologia. O ştiinţa nouă a străvechilor taine subpământeşti. Astra, Secţia Ştiinţelor naturale, Biblioteca populară, Cluj, 1, 1927, 70 pp. + 7 pl. Evoluţia şi problemele ei. Biblioteca eugenică şi biopolitică a „Astrei”, Cluj, Nr. VI, 1929, 184 pp. + 30 pl. Opere alese. Edit. Academiei R.P.R., Bucureşti, 1964, 810 pp., 2 pl. (redactor responsabil C. Motaş). Cugetări evoluţioniste. Edit. Academiei Române, Bucureşti, 1993, 320 pp. (ediţie îngrijită de Gh. Racoviţă).

 

Ivan Florian  clasa a XII-a C

Alexandru Ioan Cuza


Alexandru Ioan Cuza

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; născut la 20 martie 1820, Bârlad, Moldova, astăzi în România și decedat la 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. A participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor doua țări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană și Puterile Garante și apoi pentru desăvârșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România și formând statul român modern,[1] cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.[2]

Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliție a partidelor vremii, denumită și Monstruoasa Coaliție, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacționat astfel față de manifestările autoritare ale domnitorului.

Asemenea multora din elita românească din vremea sa familia lui Cuza avea și rădăcini grecești.

200PX-~1

Primii ani de viață

Născut în Bârlad, Cuza a aparținut clasei tradiționale de boieri din Moldova, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza (care a fost de asemenea un proprietar de pământ în județul Fălciu) și al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei Cozadini de origini fanariote. Alexandru primește o educație europeană, devenind ofițer în armata moldovenească și ajungând la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844.

În anul 1848, Moldova și Țara Românească au fost cuprinse și ele de febra revoluțiilor europene. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar în Țara Românească revoluționarii au preluat puterea și au guvernat în timpul verii. Tânărul Cuza a jucat un rol suficient de important pentru a i se evidenția înclinațiile liberale, avute în timpul episodului moldovenesc, astfel că este transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic.

Revenind în Moldova în timpul domniei Prințului Grigore Alexandru Ghica, a devenit ministru de război al Moldovei, în 1858, și a reprezentat Galațiul în divanul ad-hoc de la Iași. Cuza a fost un proeminent politician și a susținut cu tărie uniunea Moldovei și Țării Românești. A fost nominalizat în ambele țări de către Partida Națională, care milita pentru unire, în defavoarea unui prinț străin. Profitând de o ambiguitate în textul Tratatului de la Paris, este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul iulian) și în Țara Românească pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie după calendarul iulian).

150px-Semnatura_lui_Alexandru_Ioan_Cuza

semnatura Cuza

Elena Cuza

Elena Cuza

Elena Cuza se înrudea cu neamul Sturdzeștilor,[3] al Balșilor și al Cantacuzinilor.[4] Judecând după portretul realizat de Szathmary, când avea 38 ani, putea fi socotită o femeie foarte mică și subțire, cu o expresie severă, cu ochi negri și foarte timidă. Educația ei urmase calea obișnuită în epocă: guvernantă franceză și germană, pensionul Buralat, anturajul social și literar al mătușii sale Agripina Sturdza, din Iași.

În 1846 ea l-a întâlnit, s-a îndrăgostit și s-a căsătorit cu Alexandru Ioan Cuza. El era o fire extrovertită, impulsivă, care se simțea bine printre oameni, se purta foarte galant cu femeile.[5] Ea era o introvertită, cu o mulțime de inhibiții. Slabele șanse ca acest mariaj să meargă au fost anulate de la început de incapacitatea Elenei de a-i oferi un urmaș soțului ei și de faptul că a pus datoriile față de mamă înaintea celor față de soț[necesită citare]. La 30 aprilie 1844 scria: „Crede-mă, mamă, noile sentimente pe care le am față de soțul meu nu mă vor împiedica să te iubesc.” După ce s-au căsătorit, ei s-au stabilit în modesta casă a părinților lui Cuza, Ion și Sultana, din Galați.[6]

Deși soția sa nu a avut copii, ea i-a crescut ca pe propriii săi copii pe cei doi fii avuți de Cuza cu amanta lui, Elena Maria Catargiu-Obrenović: Alexandru Ioan Cuza (1862 (unele surse menționează anul 1864[formulare evazivă]) – 1889) și Dimitrie Cuza (1865 – 1888), care s-a sinucis.[7]

A împărtășit cu stoicism exilul soțului detronat și, după moartea acestuia la 16 mai 1873, „i-a păstrat memoria cu o extraordinară devoțiune, neîngăduind să se rostească un singur cuvânt despre slăbiciuni pe care le cunoștea, le îngăduise și-o spunea cu mândrie – le iertase, ca singura care pe lume putea să aibă acest drept.”[8]

Palatul familiei Cuza de la Ruginoasa (astăzi Muzeul Cuza)

Înfăptuirea unirii

Unirea Principatelor Române.

România în timpul domniei lui Cuza

Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și reprezintă unificarea vechilor state Moldova și Țara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. Totuși, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, aducându-le într-o uniune personală. În 1861, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția adoptată în acel an a denumit noul stat România.[9]

Domnia

Reședință domnească a lui Alexandru Ioan Cuza (astăzi Muzeul Unirii) din Iași

Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorință de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului și al sprijinitorilor săi întâmpină rezistența forțelor conservatoare și a inerțiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; țara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel autohton, dar n-a renunțat la vechea doleanță; în așteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat.[10]

Alegerea ca domnitor

Cortegiul domnesc trece pe sub turnul Mitropoliei

După Convenția de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat român în grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacani, până la alegerea domnitorilor. Principala atribuție a comisiilor era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania electorală din Moldova a dus la alegerea unei adunări favorabile unirii cu Țara Românească. Unioniștii moldoveni au putut impune cu ușurință candidatura la domnie a colonelului Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de voturi la 5/17 ianuarie 1859. Ideea alegerii domnului moldovean și la București a fost oficial sugerată muntenilor de către delegația Moldovei, care mergea spre Constantinopol pentru a anunța rezultatul alegerii de la Iași. În Țara Românească, adunarea electivă a fost dominată de conservatori, care erau însă scindați. Neputându-se pune de acord asupra unui candidat propriu, conservatorii munteni au sfârșit prin a se ralia candidatului Partidei Naționale care a fost ales la 24 ianuarie/5 februarie 1859, domn al Țării Românești. Astfel, românii au realizat de facto unirea, punând la 24 ianuarie 1859, bazele statului național modern român. Sprijinul lui Napoleon al III-lea a fost decisiv pentru dezarmarea opoziției Turciei și a Austriei față de dubla alegere, astfel că la 1/13 aprilie 1859 Conferința de la Paris a puterilor garante dădea recunoașterea oficiala a faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859.[10]

Conform deciziei Convenției de la Paris, la 15 mai 1859 este înființată Comisia Centrală la Focșani, ce avea ca scop redactarea primului proiect de Constituție din istoria modernă a României și realizarea altor proiecte de unificare legislativă a Principatelor. Proiectul de Constituție nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focșani fiind desființată în februarie 1862.

Reformele lui Cuza

{{{5}}}

A.I. Cuza în anii 1860

După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), inițiază importante reforme interne: secularizarea averilor mânăstirești (1863), reforma agrară (1864), reforma învățământului (1864), reforma justiției (1864) ș.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare al țării.[12]

Întâmpinând rezistență din partea guvernului și a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanți ai boierimii și ai marii burghezii, precum și a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstirești (decembrie 1863) și dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În același an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituție și o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, și decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil și Codul penal de inspirație franceză, legea pentru obligativitatea învățământului primar și au fost înființate primele universități din țară, respectiv cea de la Iași (1860), care azi îi poartă numele, și cea de la București (1864). Tot în această perioadă a fost organizată și armata națională.

Secularizarea averilor mănăstirești

Legea secularizării averilor mănăstirești a fost dată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu scopul de a lua toate proprietățile și averile anumitor Biserici și mănăstiri și a le trece în proprietatea statului, pentru „a spori avuția țării”. Tot în timpul lui Cuza unele mănăstiri și schituri au fost desființate total sau transformate în biserici de mir. Domnitorul Ioan Cuza a instituit un impozit de 10% asupra veniturilor nete ale mănăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii, centre de asistență socială etc. În fața acestor măsuri mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a făcut mai multe proteste, ceea ce a dus mai apoi la înlăturarea sa din scaun, această stare provocând, mai târziu, însăși căderea guvernului Kogălniceanu. Legea secularizării a fost adoptată în 1863 și, pe lângă cele enumerate mai sus, poate fi menționată și confiscarea anumitor averi pe care le aveau unele mănăstiri din Sfântul Munte Athos și pe care le-au primit cu mult timp înainte de la alți domnitori (Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul etc.) pentru ca monahii din Sfântul Munte să se roage pentru bunăstarea domniilor lor. În total, au fost preluate de la biserici aproximativ 25% din suprafața agricolă și forestieră a Țării Românești și a Moldovei[14].

Reforma fiscală

Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal și a contribuției pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaților majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar și alte măsuri care au făcut ca la sfârșitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern. Ar putea fi adăugată, pe plan cultural, „importanta inițiativă a guvernului moldovean al lui Mihail Kogălniceanu, care a instituit, în toamna anului 1860, prima universitate a țării, cea ieșeană.”[15]

{{{5}}}

Imaginea lui Alexandru Ioan Cuza pe o marcă poștală din Republica Moldova

Reforma agrară

Clădirea principală a Universității din București

Dezbaterile înverșunate care au avut loc în vara anului 1862 în privința proiectului de reformă agrară propus de conservatori și adoptat de majoritate, dar nesancționat de domnitor, au dovedit că maleabilitatea de care dădeau dovadă o bună parte dintre conservatori, în privința adoptării unui program general de reforme, nu concorda cu acceptarea de către ei a unei reforme agrare în sensul programelor revoluționare de la 1848.[16] De aceea, în anii imediat următori unificării administrative, nu s-a putut trece brusc la reforma agrară, ci s-a continuat, pentru o perioadă de timp, să se adopte reforme pe linia organizării moderne a statului, deoarece acestea nu întâmpinau opoziția conservatorilor, încă stăpâni pe majoritatea mandatelor din adunare datorită sistemului electoral restrictiv. Reorganizarea departamentelor, legile pentru construirea căilor ferate, constituirea Consiliului superior al instrucțiunii publice, un regulament de navigație, organizarea corpului inginerilor civili, reorganizarea Școlii de silvicultură și o serie de măsuri premergătoare unei secularizări a averilor mănăstirești au reprezentat, în această perioadă, concretizările planului de reforme.[17]

Din momentul în care conducerea guvernului a fost preluată de Mihail Kogălniceanu, aducerea din nou în dezbatere a reformei agrare a dus la izbucnirea unui violent conflict între guvern și majoritatea adunării. A urmat lovitura de stat de la 2 mai 1864 când deputații au fost evacuați din sală de un detașament militar și Adunarea Legiuitoare dizolvată. Această lovitură a sporit puterea domnitorului Cuza, și totodată a înlăturat monopolul politic al conservatorilor asupra majorității în adunare. Sancțiunea poporului prin plebiscit și recunoașterea noii stări de lucruri de către puterea suzerană și puterile garante au creat posibilitatea decretării Legii rurale în sensul programului pașoptist, desființându-se relațiile feudale în agricultură și procedându-se la o împroprietărire a țărănimii clăcașe.

Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400.000 de familii de țărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alți 60.000 de săteni au primit locuri de casă și de grădină. Țăranii împroprietăriți au devenit contribuabili la bugetul de stat, rezultând astfel o lărgire a bazei de impozitare. Fragmentarea terenurilor și lipsa utilajelor agricole moderne au dus la scăderea producției agricole în următorii ani, dar repartizarea ei a fost mai echitabilă. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorința de pământ a țăranilor, a desființat servituțile și relațiile feudale, dând un impuls însemnat dezvoltării capitalismului. Ea a reprezentat unul din cele mai însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al XIX–lea.

Dupa desființarea Adunării Legiuitoare (2 mai 1864) Cuza pierde sprijinul tuturor partidelor politice și, pentru a putea guverna, se înconjoară de o camarilă formată din funcționari corupți care primesc funcții și contracte cu statul; corupția și sifonarea banului public mai ales în lucrări de infrastructură ating cote ridicate.

Alte reforme

Mihail Kogălniceanu

În timpul guvernului condus de Mihail Kogălniceanu, s-a trecut la etapa hotărâtoare a înfăptuirii reformelor. Astfel, primul demers făcut, într-o direcție în care guvernul știa că nu avea să întâmpine opoziție pe plan intern, a fost acela al secularizării. La 13/25 decembrie 1863, la propunerea guvernului, adunarea a votat secularizarea averilor mănăstirești cu 93 de voturi contra 3. Era o măsură de însemnătate majoră, datorită căreia era recuperat peste un sfert din teritoriul național. Apoi au fost elaborate și promulgate Legea contabilității, Legea consiliilor județene, Codul Penal și Legea instrucțiunii publice, precum și crearea Consiliului de Stat. Tot acum se înființează Școala Națională de Arte Frumoase, la București, la conducerea căreia este desemnat Theodor Aman și este inaugurată, în premieră, o Școală de Medicină Veterinară.

Gheorghe Tattarescu: 11 Februarie 1866

Analizând suita de evenimente, unele cu caracter realmente revoluționar, se poate spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost puse bazele statului unitar român modern.[19] Practic, nu există domeniu de activitate economică, social-politică, culturală, administrativă sau militară din țară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătățiri și înnoiri organizatorice pe baza noilor cerințe ale epocii moderne.

Prima linie de cale ferată din România

În septembrie 1865, Alexandru Ioan Cuza a acordat companiei engleze Barkley-Stanisforth construirea liniei ferate București-Filaret-Giurgiu[20] (fiind calea cea mai scurtă care lega capitala țării cu Dunărea și astfel cu restul lumii). Lungimea liniei avea 70 km, la un preț de construcție de 196.500 franci pe kilometru. La 19/31 octombrie 1869 regele Carol I al României face inaugurarea[21] acestei primei linii de cale ferata, care avea să fie prelungită în 1870 cu încă 2,6 km până la Smârda.

Abdicarea și exilul

Regimul personal instituit de Cuza după 2 mai 1864 a provocat nemulțumirea liberalilor radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii; acest fapt a slăbit pozițiile domnitorului și a animat activitatea monstruoasei coaliții (denumire promovată în epocă de presa favorabilă lui Cuza), hotărâtă să-l înlăture. Complotiștii au reușit să-și realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracțiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ș.a.), și l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuși Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privința factorilor reacționari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin precum prevedea una din dorințele divanelor ad-hoc din 1857 (fapt susținut și de o scrisoare adresată unui diplomat străin). A fost instituită o locotenență domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu și colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul și Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana.[22] Provizoratul locotenenței domnești a luat sfârșit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866. Proclamarea domnitorului Carol I și aprobarea Consituției din 1866 s-au făcut printr-un plebiscit cu rezultate asemănătoare (peste 99% voturi pentru) cu cel din mai 1864.

Această abdicare silită putea avea consecințe grave pentru România, pentru că:

  1. după înlăturarea lui Cuza, satele au fost înspăimântate că reforma agrară nu va mai avea loc.
  2. la 3 aprilie 1866 la Iași a avut loc o demonstrație (orchestrată de Rusia) a Mișcării Separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Țara Românească și a promovat un candidat obscur la tronul Moldovei: Nunuță Roznovanu,
  3. Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre pentru a interveni în România, unirea fiind recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza.

Restul vieții sale și-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena și Wiesbaden. A încercat să revină în țară ca persoana privată, dar cererile sale repetate s-au lovit de refuzul domnitorului Carol I. A fost înmormântat inițial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinței sale, iar după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iași.

 

Alte Informatii:

  • Hotelul Europa din Adenauerplatz, Heidelberg. În acest hotel Cuza și-a trăit ultimele zile.

  • Strada de centură numita Cuza din Heidelberg.

  • Placa memorială de pe clădirea hotelului Europa din Adenauerplatz, Heidelberg.

    Adaugat de : Mirleneanu Dragos, clasa a XII-a C

Povestea Lui Ulise


 

Povestea Lui Uliseodiseu-ulise

Ulise Numit de greci Odiseu (în traducere „cel urât”, după cum se explică în Odiseea), a fost unul dintre cei mai celebri eroi ai războiului troian. Era fiul lui Laerte şi al Anticleei sau, potrivit unei tradiţii mai târzii, al lui Sisif şi al Anticleei; a fost rege în Itaca şi soţul Penelopei, fiica lui Icarios, cu care a avut un fiu, Telemah. Viclenia şi acţiunile întreprinse în timpul războiului troian justifică interpretarea numelui său.

Ulise a luat parte la război în calitate de fost pretendent (poate că a fost chiar primul) la mâna Elenei. Potrivit tradiţiei, el l-a sfătuit pe tatăl Elenei cum să-i aleagă soţul, propunând ca toţi pretendenţii să se adune, iar Elena să aleagă, şi ca toţi să jure că îl vor ajuta pe cel ales dacă cineva va încerca să-i fure soţia. În urma acestui jurământ, când Elena a fost răpită de Paris, s-a organizat expediţia grecilor împotriva Troiei.

Ulise aflase de la un oracol că, dacă pleca la război, nu avea să se mai întoarcă la ai săi decât după douăzeci de ani, din care zece petrecuţi pe câmpul de luptă şi zece pe mare, pe drumul de întoarcere. Această povestire, necunoscută lui Homer, este relatată de izvoare mai târzii: când Agamemnon s-a dus în Itaca să-l cheme la război, Ulise s-a prefăcut nebun, şi-a pus pe cap un acoperământ ciudat şi a început să are câmpul, cu nişte veşminte şi o atitudine deloc potrivite pentru un rege. Palamede i-a dat în vileag înşelătoria, aşezându-i-l dinaintea plugului pe micul Telemah; ca să nu-şi omoare fiul, Ulise a fost nevoit să admită că nu era nebun.

La rândul său, Ulise l-a demascat pe Ahile, care, ca să scape de război, se deghizase în femeie şi se ascunsese printre fiicele regelui Licomed din Sciros: i-a arătat câteva arme pe care acesta le-a admirat, trădându-şi astfel firea războinică.

Posthomerică este şi tradiţia potrivit căreia Ulise a născocit şiretlicul prin care Clitemnestra a fost convinsă să o trimită în Aulis pe fiica sa Ifigenia, ce urma să fie sacrificată spre a obţine vânturile prielnice pentru plecarea flotei greceşti: mamei i s-a spus că fiica sa urma să se căsătorească cu Ahile în Aulis.

În timpul asediului Troiei, Ulise s-a distins prin curajul, prudenţa şi elocvenţa sa, iar după moartea lui Ahile a participat la lupta pentru armele eroului, învingându-l pe Aiax Telamonianul. Lui Ulise i se atribuie un rol de prim-plan şi în aducerea la Troia a lui Neoptolem, fiul lui Ahile, fără de care, potrivit unui oracol, cetatea nu avea să cadă niciodată în mâinile grecilor; din acelaşi motiv şi tot datorită lui Ulise a fost adus la Troia şi Filoctet. O altă tradiţie susţine că lui i-a aparţinut şi ideea folosirii calului de lemn cu care grecii au reuşit să obţină victoria în războiul troian (stratagemă pe care Vergiliu o atribuie comandanţilor greci); în orice caz, Ulise s-a numărat printre eroii care au intrat în pântecul calului. Calul era atât de mare, încât pentru a-l aduce în cetate troienii au trebuit să dărâme Porţile Scheene.

Partea cea mai cunoscută a poveştii sale o reprezintă aventurile de după distrugerea Troiei, descrise în Odiseea. Eroul care a contribuit din plin la cucerirea cetăţii duşmane, în loc să fie răsplătit de zei şi de oameni, a trebuit să înfrunte tot soiul de pericole şi greutăţi ce au transformat călătoria sa de întoarcere într-o permanentă confruntare cu moartea, ca o interminabilă călătorie în infern, din care s-a întors nu ca un erou învingător, ci ca un bătrân cerşetor, greu încercat şi istovit, căruia numai o minune divină iar fi putut reda puterea de odinioară şi pe care până şi Penelopei i-a fost greu să-l recunoască.

Odiseea povesteşte că Ulise şi tovarăşii săi, care au ridicat ancora pentru a se întoarce în patrie, au rătăcit pe mare şi în cele mai îndepărtate ţinuturi vreme de zece ani: atât a trecut de la căderea Troiei până la întoarcerea sa în Itaca, iar în acest timp întâmplările potrivnice, furia mării şi voinţa zeilor şi a destinului l-au implicat într-o serie de evenimente dramatice.

La începutul călătoriei sale, după ce a trecut prin ţinuturile ciconilor şi lotofagilor, a ajuns pe coasta de apus a Siciliei, unde împreună cu doisprezece tovarăşi a intrat în peştera ciclopului Polifem. Acesta i-a devorat pe şase dintre însoţitorii săi şi i-a luat prizonieri pe erou şi pe ceilalţi şase. Ulise l-a îmbătat pe ciclop şi i-a străpuns singurul ochi cu o ţepuşă înroşită în foc; cei şapte s-au ascuns sub pântecele oilor lui Polifem, pe care acesta le-a mânat afară din peşteră fără să-şi dea seama de şiretlicul prizonierilor săi. Orbirea ciclopului a avut consecinţe nefaste pentru călătoria lui Ulise, întrucât a stârnit mînia lui Poseidon, tatăl lui Polifem.

Ulise a ajuns apoi în insula lui Eol, unde zeul i-a dăruit la plecare un vas în care erau închise toate vânturile ce aveau să ajute corăbiile să ajungă în patrie. Dar tovarăşii lui Ulise au deschis vasul ca să vadă ce era înăuntru, iar vânturile au scăpat, împingând corăbiile înapoi pe insula lui Eol. Mâniat de felul în care fusese folosit darul său, stăpânul vânturilor a refuzat să-l mai ajute pe Ulise.

odiseu-cantecul-sirenelor

Ulise şi-a reluat rătăcirile pe mare. După ce s-a oprit la Telepilos, cetatea lui Lamos, şi a scăpat ca prin minune de lestrigoni, eroul a ajuns în insula Eea, unde locuia vrăjitoarea Circe. Ulise şi-a trimis câţiva oameni în recunoaştere, însă vrăjitoarea i-a transformat în porci. Numai Eurilohos a scăpat şi s-a grăbit să-i povestească lui Ulise cele întâmplate; eroul a fost ajutat de Hermes, care i-a explicat cum putea să reziste puterilor vrăjitoarei. Astfel a reuşit să-şi elibereze tovarăşii, care au fost transformaţi din nou în oameni, şi a fost primit cu bunăvoinţă de Circe. La sfatul acesteia, Ulise a trecut râul Oceanos şi a ajuns în ţinutul cimerienilor, unde se afla intrarea în Hades. Aici l-a consultat pe prezicătorul Tiresias, pe care l-a întrebat cum putea să se întoarcă în insula unde se născuse. S-a întors apoi cu tovarăşii săi în insula Eea, iar Circe le-a trimis un vânt puternic, care le-a îndreptat corăbiile spre insula sirenelor. Ca să scape de magia cântecului lor dulce, dar foarte periculos, Ulise le-a înfundat cu ceară urechile mateloţilor, ca să nu audă muzica, iar el s-a legat de catargul corăbiei, rămânând aşa până când cântecele sirenelor nu s-au mai auzit.

odiseu-intre-scila-si-caribda

În timpul traversării strâmtorii dintre Scila şi Caribda, monstrul numit Scila a devorat şase tovarăşi ai lui Ulise; acesta a ajuns în cele din urmă pe coastele Trinacriei, unde o altă nenorocire s-a abătut asupra echipajului: nesocotind sfaturile prezicătorului Tiresias, câţiva tovarăşi ai lui Ulise au ucis boii sacri ai lui Helios, Soarele. În consecinţă, imediat ce şi-au reluat călătoria pe mare, Zeus le-a distrus nava cu un fulger şi întregul echipaj a fost înghiţit de valuri. Singurul care s-a salvat, agăţându-se de catarg şi de rămăşiţele corăbiei, a fost Ulise, care, după ce a plutit în derivă zece zile, a fost aruncat de valuri pe insula Ogigia, unde trăia nimfa Calipso. Nimfa l-a primit cu bunăvoinţă pe Ulise şi în curând s-a îndrăgostit de el. Eroul a rămas pe insulă şapte ani; dar, deşi nimfa a vrut să-i dăruiască, pentru a-l ţine lângă ea, nemurirea şi tinereţea eternă, lui începuse să-i fie dor de casă. Numai la intervenţia zeilor Calipso l-a lăsat să plece, atunci când, la cererea Atenei, Hermes a înştiinţat-o că Zeus poruncise acest lucru. Nimfa a trebuit să se supună şi l-a învăţat pe Ulise să-şi construiască o plută, cu care eroul a pornit din nou pe mare, singur.

După optsprezece zile, vânturile l-au purtat în apropiere de Scheria, insula feacilor, iar Poseidon a declanşat o furtună care a distrus pluta eroului; însă, cu ajutorul Leucoteei şi al Atenei, Ulise a reuşit să ajungă pe insulă. Epuizat, a adormit pe plajă şi a fost trezit într-un târziu de râsetele unor fete; printre ele se afla şi Nausicaa, fiica regelui acelei insule, care l-a condus la palat şi l-a prezentat părinţilor săi, Alcinoos şi Arete. La curte, naufragiatul a auzit de la poetul Demodocos povestea căderii Troiei, cântată de aezi şi de rapsozi. Amintirea acelor întâmplări, al căror protagonist fusese cu ani în urmă, l-a impresionat până la lacrimi. Emoţia sa nu a trecut neobservată, iar suveranii au început să-i pună întrebări. Atunci Ulise le-a spus cine era şi le-a povestit aventurile sale; regele a pregătit o corabie care urma să-l ducă pe erou în Itaca, patria pe care nu o mai văzuse de douăzeci de ani.

Între timp, în Itaca, tatăl lui Ulise, Laerte, bătrân şi îndurerat, se retrăsese la ţară, iar mama, Anticleea, murise de durere; fiul său, Telemah, devenise adult, iar Penelopa îi rămăsese credincioasă, refuzând cererile insistente ale pretendenţilor din insulele vecine, care puseseră practic stăpânire pe palatul lui Ulise. Pentru ca eroul să nu fie recunoscut la întoarcerea în patrie, Atena l-a transformat într-un cerşetor care nu putea trezi bănuieli. Numai bătrânul câine Argos l-a recunoscut. Ulise l-a întâlnit mai întâi pe credinciosul Eumeu, care odinioară îi fusese servitor şi porcar; pe când se afla în casa lui, s-a întors şi Telemah de la Sparta şi Pilos, unde se dusese ca să afle veşti despre tatăl său. Ulise i-a dezvăluit fiului său cine era (mai înainte fusese descoperit doar de Euricleea, o fostă servitoare care, ajutându-l să se spele, l-a recunoscut după o cicatrice pe care o avea din tinereţe) şi împreună cu acesta şi-a plănuit răzbunarea.

 

 

 

ulise-ucigandu-i-pe-petitorii-penelopei

Nu fără greutate, Penelopa a fost convinsă să promită că se va căsători cu cel ce avea să câştige o întrecere de tras cu arcul, care avea să se desfăşoare la palat, cu arcul şi săgeţile lui Ulise. Nici un pretendent nu a reuşit să folosească arcul eroului; Ulise a cerut atunci să tragă şi el cu arcul şi i-a străpuns pe pretendenţi cu săgeţile sale. Abia după aceea i-a spus Penelopei cine era şi s-a dus să-l vadă pe tatăl său. Între timp, vestea uciderii peţitorilor se răspândise rapid în insulele vecine, iar rudele celor morţi au pornit război împotriva lui Ulise; luând înfăţişarea lui Mentor, Atena a reinstaurat însă pacea şi l-a împăcat pe rege cu poporul său.

Moartea lui Ulise nu este descrisă în Odiseea, ci în izvoare mai târzii; ea a fost provocată de marea pe care eroul o înfruntase de atâtea ori şi de fiul său şi al Circei, Telegonos, care întreprinsese la rândul său o călătorie lungă şi periculoasă pe mare, în căutarea tatălui său. Telegonos l-a omorât cu o lovitură de lance, neştiind că îl avea în faţă pe cel pe care îl căuta.

Mirleneanu Dragos.

 

Regele Mihai


           Mihai I, Rege al României, Principe al Romaniei, fost Principe de Hohenzollern (n. 25 octombrie1921, Sinaia), în perioada domniei tatălui său, Regele Carol al II-lea, cu titlul Mihai, Mare Voievod de Alba-Iulia, a fost suveran al României între 20 iulie1927 si 8 iunie1930, precum si între 6 septembrie1940 si 30 decembrie1947. Este stră-strănepot al reginei Victoria a Marii Britanii si văr de gradul trei al reginei Elisabeta a II-a. Mihai este una dintre ultimele figuri publice în viată din perioada celui de-al Doilea Război Mondial.

1

Mihai a devenit pentru prima dată rege al României după moartea bunicului său Ferdinand, în urma renuntării la tron a lui Carol al II-lea din decembrie 1925. Detronat de tatăl său, după doar trei ani de domnie sub regentă, a reprimit coroana un deceniu mai târziu, după abdicarea fortată a lui Carol al II-lea, domnind peste regimul progerman al maresalului Ion Antonescu. Din 1941, regele Mihai este maresal al României. La 10 mai 1941, de ziua natională a României, prin decret semnat de Ion Antonescu, regele Mihai a fost înăltat la gradul de maresal, bastonul fiindu-i înmânat de conducătorul statului.

După colaborarea României cu Germania în al Doilea Război Mondial si după ce fortele sovietice au pătruns pe teritoriul României, regele Mihai a organizat la 23 august1944 arestarea lui Antonescu. S-a opus guvernelor prosovietice din anii 1945-1946. A fost constrâns să abdice la 30 decembrie1947 si s-a stabilit la Versoix (Elvetia).

Mihai s-a născut la Sinaia, fiu al principelui Carol al II-lea si al printesei Elena si nepot al Regelui Ferdinand I. Carol al II-lea a fugit împreună cu amanta sa Elena „Magda” Lupescu si a renuntat în 1925 la tron. În consecintă, Mihai i-a succedat la tron regelui Ferdinand la moartea acestuia, survenită în iulie 1927.

2

 

Perioada interbelică

Deoarece Mihai avea doar 6 ani, o regentă a fost formată din printul Nicolae, patriarhul Miron Cristea si Gheorghe Buzdugan, presedintele Înaltei Curti de Casatie. În 1930, în contextul crizei economice, Carol al II-lea s-a întors în tară împreună cu Elena Lupescu. Parlamentul l-a desemnat pe Carol rege iar pe Mihai drept urmas la tron cu titlul de „Mare Voievod de Alba-Iulia”. În septembrie 1940, Carol al II-lea i-a acordat puteri discretionare generalului Ion Antonescu care i-a impus sa abdice in favoarea fiului sau. Mihai (în vârstă de 18 ani) a fost proclamat rege fără depunerea vreunui jurământ pe constitutie (abrogată la acea dată) si fără votul de aprobare al parlamentului (suspendat, redeschis abia în 1946). În schimb, Mihai a fost încoronat cu Coroana de Otel‎ si uns rege de Patriarhul României Nicodim Munteanu, în catedrala patriarhală din Bucuresti imediat după abdicarea lui Carol al II-lea, la 6 septembrie, 1940[11]. Astfel, Mihai a domnit a doua oară doar „prin gratia lui Dumnezeu”[10], ca rege absolut, de drept divin, nu si constitutional. Legal, însă, Mihai nu putea exercita prea multă autoritate, în afara prerogativelor de a fi seful suprem al armatei si de a desemna un prim-ministru cu puteri depline[12], numit „Conducător”.

Regele Mihai I, în calitate de maresal si comandant suprem al armatei române, a fost decorat prin jurnalul Consiliului de Ministri din 8 noiembrie1941 cu toate cele trei clase ale Ordinului Mihai Viteazul, fiind singurul detinător în această situatie, alături de maresalul Ion Antonescu.

Întoarcerea armelor contra Germaniei naziste

3

În august 1944, pe măsură ce armatele Uniunii Sovietice se apropiau de frontiera estică a României, Mihai s-a alăturat politicienilor favorabili Aliatilor, care îi includea pe comunisti. La 23 august1944 Mihai l-a destituit si l-a arestat pe Antonescu. În aceeasi noapte, noul prim-ministru, generalul locotenent Constantin Sănătescu, l-a încredintat pe Antonescu comunistilor, care l-au predat sovieticilor la 1 septembrie1944. Într-un apel radiodifuzat către natiune si armată, Mihai a proclamat loialitatea României fată de Aliati, a acceptat un pretins armistitiu oferit de acestia, a ordonat încetarea focului împotriva Aliatilor si a declarat război Germaniei.[15] Acestea, însă, nu au împiedicat o ocupatie sovietică, rapidă, nici capturarea de către URSS a circa 130.000 de militari români, dusi ulterior în prizonierat în Uniunea Sovietică, unde multi au pierit în lagăre de muncă fortată[16]. Armistitiul cu Aliatii a fost semnat trei săptămâni mai târziu, la 12 septembrie1944, „în termeni impusi aproape în întregime de Uniunea Sovietică”, ca o consecintă, între altele, si a faptului că aceasta îsi desfăsurase fortele armate pe tot teritoriul României[necesită citare]. În această situatie, unii au considerat lovitura de stat drept „capitulare”, o „predare” „neconditionată” în fata sovieticilor si a aliatilor lor. Regele Mihai a evitat soarta unui alt fost aliat german, printul Kiril, regentul Bulgariei, executat de sovietici în 1945, si a fost ultimul monarh din spatele Cortinei de fier care să-si piardă tronul. Actul de la 23 August 1944 se estimează a fi scurtat Al Doilea Război Mondial cu sase luni, salvând sute de mii de vieti omenesti. Totodată, aceasta a oferit armatei române posibilitatea de a elibera nordul Transilvaniei de sub ocupatia ungară. La sfârsitul războiului, regele Mihai a fost decorat de presedintele SUAHarry S. Truman cu Legiunea de Merit în cel mai înalt grad (Comandant Sef). Mihai a mai fost decorat si de Iosif V. Stalin cu Ordinul Victoria cu diamante, „pentru actul curajos al cotiturei hotărâte a politicei României spre ruptura cu Germania hitleristă si alierea cu Natiunile Unite, în clipa când încă nu se precizase clar înfrângerea Germaniei”, potrivit descrierii oficiale a decoratiei. Liderul comunist albanezEnver Hodja considera că Mihai ar fi fost decorat cu Ordinul Victoria datorită capitulării sale în fata sovieticilor, într-o situatie în care nu putea face altceva.

Unii sustin că lovitura de stat a făcut posibil avansul mai rapid al trupelor lui Stalin în România si în Europa, în detrimentul trupelor Aliatilor occidentali. Altii văd în absenta de-a lungul anilor a unor invitatii pentru Mihai la majoritatea festivitătilor din Occident dedicate Zilei Victoriei în cel De-al Doilea Război Mondial, o condamnare tacită a loviturii sale de stat. Mihai nu a fost invitat la cea de-a 60-a aniversare a Zilei Victoriei de vreun stat vestic; a fost invitat doar la serbările din Rusia si la anumite comemorări din Cehia si Slovacia.

Domnia sub regimul comunist

4

La 6 martie1945, la presiunile ocupantului sovietic, Mihai a acceptat un guvern prosovietic dominat de Partidul Comunist Român, prim-ministru fiind numit Petru Groza. Sub regimul comunist, Mihai a functionat ca simplu sef de stat fără autoritate.

Între august 1945 si ianuarie 1946, Mihai a încercat fără succes – prin ceea ce s-a numit mai târziu „greva regală” – să se opună guvernului comunist al lui Petru Groza, refuzând să-i semneze decretele. La presiuni sovietice, britanice si americane, regele Mihai a renuntat în cele din urmă la opozitia sa fată de guvernul comunist, încetând să-i mai ceară demisia.

Nu i-a amnistiat pe Ion Antonescu sau pe liderii opozitiei, victime ale proceselor politice comuniste, deoarece, potrivit unei interpretări, constitutia îl împiedica să facă aceasta fără contrasemnătura ministrului comunist de justitie. Alte surse, precum memoriile mătusii regelui, principesa Ileana de Habsburg, citându-l pe fostul membru în biroul politic executiv al PCR, spion sovietic, ministru al apărării nationale si presupus amant al Ilenei, Emil Bodnăras, afirmă că, dacă regele ar fi refuzat să semneze sentintele de condamnare la moarte a detinutilor politici condamnati pentru „crime de război”, guvernul comunist i-ar fi sustinut decizia: „Păi, dacă regele decide să nu semneze sentinta la moarte, vă promit că îi vom sprijini punctul de vedere.” Principesa Ileana se îndoia că regele ar fi fost de acord să semneze un document neconstitutional, precum o sentintă la moarte, emisă de tribunale politice neconstitutionale: „Stiti prea bine (…) că regele nu va semna niciodată de bună voie un astfel de document neconstitutional. Dacă o va face, vi-l va pune în brate si guvernul dumneavoastră va purta vina în fata întregii natiuni. Cu sigurantă că nu vă doriti acest handicap aditional în acest moment!” Ultimul coleg de celulă al celei mai importante victime comuniste, Iuliu Maniu, liderul opozitiei anticomuniste si presedinte al PNT, partidul câstigător în alegerile generale din 1946, fraudate de comunisti, a mărturisit procurorilor comunisti că Maniu l-ar fi înjurat pe Mihai din spatele gratiilor închisorii politice în care a decedat, pentru că nu făcuse nimic în apărarea tărănistilor, în ciuda multor servicii aduse de acestia monarhiei.

Abdicarea

5

În noiembrie 1947, Mihai a călătorit la Londra la nunta viitoarei regine Elisabeta a II-a, ocazie cu care a cunoscut-o pe printesa Ana de Bourbon-Parma, care urma să-i devină sotie. Regele Mihai „nu a vrut să se întoarcă, dar personalităti americane si britanice [prezente la nunta regală] l-au încurajat să o facă”, conform unor „cercuri regaliste românesti” citate de Washington Post. Mihai a revenit acasă „la sfatul expres al lui Winston Churchill”, care „se spune că l-ar fi sfătuit pe Mihai că «mai presus de orice, un rege trebuie să fie curajos»”. Potrivit propriei sale relatări, regele Mihai nu a avut astfel de intentii de a nu reveni acasă.

După întoarcerea sa în România, Mihai a fost silit să abdice la 30 decembrie1947. Comunistii au anuntat abolirea monarhiei si instaurarea unei republici populare si au transmis la radio înregistrarea proclamatiei regelui despre propria sa abdicare[33]. În sedinta extraordinară din 30 decembrie 1947 a cabinetului, Petru Groza a declarat următoarele: Doamnă si domnilor ministri, vreau să vă comunic că actul acesta s-a făcut prin buna învoială. Regele a constatat – asa cum este scris aici – că institutia monarhiei era o piedică serioasă în calea desvoltării poporului nostru. Istoria va înregistra o lichidare prietenească a monarhiei, fără zguduiri – cum poate inamicii nostri ar fi dorit. Ca să utilizez o expresie a reginei-mame, poporul a făcut azi un divort si decent, si elegant de monarhie. Prin urmare, si actul acesta este la fel cu celelalte acte din istoria guvernării noastre. Vreau să se stie pretutindeni – si aceasta este foarte important – că lucrul acesta s-a făcut cu cumintenie, la timpul său. Noi mergem înainte pe drumul nostru, cu minimum de zguduiri la maximum de foloase. Vom îngriji ca fostul rege să plece linistit, asa cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de repros pentru acela care, întelegând glasul vremurilor, s-a retras”.[34] La 3 ianuarie1948, Mihai a fost silit să părăsească tara, urmat la peste o săptămână[35], de principesele Elisabeta de România si Ileana de Habsburg, care, potrivit ziarului The New York Times, au colaborat atât de strâns cu rusii, încât au devenit cunoscute drept «mătusile rosii» ale Regelui.

Există câteva relatări asupra motivelor abdicării lui Mihai. Potrivit acestuia, prim-ministrul comunist Petru Groza l-ar fi amenintat cu un pistol[37][38][39] si cu santajul că urma să execute 1.000 de detinuti studenti dacă nu abdică.[40] Într-un interviu din 2007 pentru New York Times[41], Mihai rememorează evenimentele: A fost santaj. Mi-au spus „Dacă nu semnezi imediat, suntem obligati – de ce obligati, nu stiu – să ucidem peste 1.000 de studenti pe care-i aveau în puscărie. Potrivit revistei Time,[2] guvernul comunist ar fi amenintat cu arestări ulterioare a mii de oameni, nu cu unele anterioare, si că apoi va scufunda tara în sânge, dacă Mihai nu abdică. Pe de altă parte, potrivit unor articole din Jurnalul National[42], din care unul citează arhivele Securitătii române[42], abdicarea regelui Mihai ar fi fost rodul negocierilor sale cu guvernul comunist, nu al vreunui santaj, negocieri în urma cărora i s-a permis să plece din tară însotit de bunurile solicitate si de o parte din suita regală[43]. Potrivit cărtii Special Tasks: The Memoirs of an Unwanted Witness – A Soviet Spymaster, autobiografice a fostului sef al serviciului de spionaj sovieticNKVD, generalul maiorPavel Sudoplatov, ministrul adjunct de externe sovietic Andrei Vâsinski ar fi purtat personal negocieri cu regele Mihai în vederea abdicării, garantându-i o parte dintr-o pensie ce urma să-i fie plătită lui Mihai în Mexic[44]. Referitor la episodul controversat al amenintării cu pistolul de către prim-ministrul de atunci, Petru Groza, regina-mamă Elena ar fi declarat, conform arhivei fiicei lui Petru Groza, că acesta s-ar fi comportat cu familia regală „mai bine ca un părinte”, iar că la 30 decembrie1947, ziua abdicării, „poporul a făcut un divort – si decent si elegant – de monarhie”.

Potrivit liderului comunist albanezEnver Hodja, care rememorează conversatiile avute cu liderii comunisti români privind abdicarea regelui, Mihai ar fi fost amenintat de către liderul PCRGheorghe Gheorghiu-Dej cu un pistol si nu de Petru Groza, pentru a determina abdicarea. Regele ar fi fost apoi lăsat să plece din tară însotit de câteva persoane din anturaj si, după cum confirmă liderul sovietic Nikita Hrusciov, rememorând confesiunile făcute de Dej,[47] cu orice bunuri dorite, inclusiv cu rubine si aur[46]. Hodja nu mentionează în cartea sa vreun santaj comunist cu vreo executie, dar afirmă că liderii comunisti români l-ar fi amenintat pe Mihai cu trupele lor armate loiale, care încercuiseră palatul regal si trupele acestuia, loiale lui Mihai.

Potrivit unei relatări din revista Time, la începutul lui 1948 ar fi existat negocieri între Regele Mihai si guvernul comunist privind recuperarea unei părti din averea lăsată în România, ceea ce ar fi întârziat denuntarea abdicării drept ilegală.

Există rapoarte conform cărora autoritătile comuniste române, obediente fată de Stalin, i-au permis regelui Mihai să scoată din România 42 de tablouri valoroase din proprietatea Coroanei României în noiembrie 1947, „pentru a pleca mai repede din tară”. Unele dintre aceste tablouri au fost, se pare, vândute prin intermediul faimosului negustor de artă Daniel Wildenstein[51]. Unul dintre tablourile apartinând Coroanei României, despre care se presupune că ar fi fost scoase din tară de rege în noiembrie 1947, a revenit în patrimoniul national în 2004 ca donatie[56][49][57] făcută de John Kreuger, fostul sot al fiicei regelui Mihai, Principesa Irina. În 2005, prim-ministrul Călin Popescu Tăriceanu[58] a declarat că acuzatiile aduse regelui Mihai de a fi scos din tară tablouri ale Coroanei sunt „mai mult decât îndoielnice” si că guvernul român nu are nici o dovadă a unor astfel de actiuni ale regelui Mihai, sustinând că, pentru perioada anterioară anului 1949, guvernul nu are o evidentă a lucrărilor de artă preluate din fostele resedinte regale. Potrivit unor istorici, există, totusi, atari evidente oficiale, începând cu aprilie 1948, una fiind chiar publicată în Monitorul oficial din iunie 1948.

Potrivit biografiei autorizate Michael of Romania: The King and the Country (2005), semnată de Ivor Porter[54], un prieten al familiei regale, care citează din jurnalul intim al reginei-mamă Elena, familia regală a scos din tară tablouri cu ocazia vizitei acesteia din noiembrie 1947 la Londra, prilejuită de căsătoria viitoarei regine Elisabeta a II-a. Potrivit aceluiasi jurnal, două din aceste tablouri, semnate de El Greco, au fost vândute în 1976. Totusi, multi alti editorialisti neagă acest cadou comunist făcut regelui si consideră aceste acuzatii drept propagandă comunistă antimonarhistă.

Potrivit unor documente de arhivă, recent declasificate, ale ministerului britanic de externe, Foreign Office, când regele Mihai a părăsit România, valorile sale financiare se ridicau la 500.000 franci elvetieni. Acestea ar fi fost, se pare, primite de la guvernul comunist, conform transcrierilor sovietice recent declasificate ale convorbirilor oficiale dintre Stalin si prim-ministrul român Petru Groza. Regele Mihai a negat în repetate rânduri în trecut[62][63][64] că guvernul comunist i-ar fi permis să ia cu sine în exil vreo valoare financiară sau bunuri de valoare în afară de patru automobile personale, încărcate în două vagoane de tren. În timpul vizitei ulterioare la New York din martie 1948, Mihai si-a permis să meargă la cumpărături pe Fifth Avenue, artera comercială cea mai scumpă din lume. De asemenea, lui Mihai i-a plăcut atât de mult avionul în care a survolat Statuia Libertătii, încât s-a gândit că l-ar putea cumpăra.

În ianuarie 1948 Mihai a început să se autointituleze print de Hohenzollern, folosind pentru prima dată în loc de rege un titlu retras familiei regale române de casa de Hohenzollern din Germania în timpul primului război mondial, recunoscând prin aceasta că la acea dată nu mai era regele României. Totusi, în cele din urmă, în martie 1948, Mihai îsi denunta abdicarea ca fiind smulsă cu forta si ilegală. Revista americană „Time” sustine că lui Mihai i-au trebuit peste două luni pentru a denunta abdicarea, deoarece negociase cu comunistii recuperarea unor proprietăti din România[48], în ciuda unui articol anterior cum că Bucurestii i-ar fi permis să scoată din tară numai 3.000 de dolari americani, patru automobile si o decoratie cu diamante si rubine, acordată de către Stalin[68]. De atunci, Mihai se semnează ca „Regele Mihai de România”.

Unii monarhisti români, pentru care Mihai e rege doar de drept divin, nu si constitutional, deoarece nu a jurat pe constitutie si nu a fost investit în functie de parlament în a doua domnie, consideră abdicarea lui din 1947 drept nulă, argumentând că aceasta a fost un act pur constitutional, nu religios, care nu îl poate decădea dintr-o pozitie în care a fost pus de Dumnezeu. Aceiasi monarhisti sustin că, în calitate de rege absolut, neconstitutional, de drept divin, Mihai reprezintă singur si pe deplin statul român si că, în consecintă, el poate dispune după cum doreste de proprietătile statului, inclusiv de tablourile Coroanei, care-i apartin si de al căror „furt” a fost acuzat.

Cu toate că s-au lansat diverse ipoteze conform cărora regele Mihai ar fi plecat cu averi mari din tară, relatările despre viata sa din exil dovedesc faptul că acesta a trebuit să-si câstige existenta prin propria-i munca si nu a dus nicidecum un trai luxos pe baza vreunei averi cu care ar fi părăsit România.

 Viata după abdicare

În iunie 1948 s-a căsătorit cu printesa Ana de Bourbon-Parma, cunoscută si sub numele de regina Ana a României, cu care are cinci fiice. Autoritătile române comuniste i-au retras cetătenia română în acelasi an. Până la sfârsitul anului 1948, cei doi locuiesc la Vila Sparta lângă Florenta, locuinta reginei-mamă Elena, iar din 1949 la Lausanne, unde se naste prima fiică, principesa Margareta. Tot la Lausanne se nasc principesele Elena, în 1951, si Irina, în 1953.

Între timp, familia se stabileste în Marea Britanie, unde va locui timp de sase ani, până în 1956, la Bramshill House în Hampshire si la Ayot St-Lawrence, în Hertfordshire. Pentru a-si câstiga existenta, Regele si Regina au înfiintat o fermă de pui si au construit un mic atelier de tâmplărie.

Regele a păstrat încă de atunci legătura cu evenimentele din tară, primind săptămânal rapoarte, analize si noutăti de la generalul Lazăr, pe care îl vedea in fiecare săptămână la Londra. De asemenea, familia a păstrat contacte stranse cu familia regală britanică, în special cu regina Elisabeta a II-a si cu principesa Marina, ducesă de Kent.

Regele, Regina si principesele s-au întors în Elvetia în 1956, după o scurtă sedere de trei luni la Vila Sparta.Regele Mihai semnase un contract cu compania aeriană Lear Jets and Co, la Geneva. Familia s-a instalat la Versoix, un mic oras de pe malul lacului Geneva, la câtiva kilometri de orasul Geneva.Aici au locuit peste patruzeci si cinci de ani si tot aici se află, pentru moment, casa familiei. Principesa Sofia s-a nascut la Atena, în 1957, iar principesa Maria la Copenhaga, în 1964.

În anul 1958 Regele a oprit colaborarea cu Lear, iar un an mai tarziu, în 1959, a înfiintat o companie de electronică si de mecanisme automate numita Metravel. Compania a functionat bine până in 1964, producând elemente pentru calea ferată si sisteme de alarmă si vânzând avioane de ocazie.[74][75]Dar, dupa cinci ani, presiunea concurentei devenise prea mare, asa că Regele si cei doi asociati au decis sa vândă compania. Regele a urmat, de asemenea, cursuri de broker la Bursa din Wall Street.

A patronat fără succese notabile Comitetul National Român, un grup care avea drept scop apărarea intereselor românesti în Occident, prezentat uneori ca guvern român în exil, dar căruia democratiile occidentale nu i-au recunoscut niciodată acest caracter.

La 25 decembrie 1990, Mihai I, însotit de mai multi membri ai familiei regale, soseste pe aeroportul Otopeni si intră în tară cu un pasaport diplomatic danez, obtinând o viză pentru 24 ore pentru a merge la Mănăstirea Curtea de Arges, unde voia sa se reculeagă la mormintele antecesorilor săi regali si să asiste la slujba religioasă de Crăciun. Însă, în drum spre Curtea de Arges, Regele si însotitorii săi sunt opriti de un baraj al Politiei, condusi din nou la aeroport si obligati să părăsească tara.În 1992, la trei ani după revolutia Română din 1989 prin care a fost înlăturat guvernul comunist, noul guvern român i-a permis regelui Mihai să revină în tară pentru a participa la prăznuirea Sf.Pasti. Regele a fost întâmpinat de populatie cu o simpatie deosebită. În Bucuresti, peste un milion de persoane au iesit în stradă pentru a-l vedea. Popularitatea regelui a îngrijorat guvernul presedintelui Ion Iliescu, regelui interzicându-i-se accesul în România pentru următorii cinci ani. În 1997, după înfrângerea electorală a lui Iliescu de către presedintele Emil Constantinescu, România i-a reactivat regelui Mihai cetătenia română si i-a permis să îsi reviziteze propria tară.

Regele Mihai si Regina Ana locuiesc, din 2004, la Aubonne, in Elvetia. De marile sarbatori crestine si in functie de angajamentele lor publice, Regele si Regina aleg sa fie alaturi de cei dragi fie la fie la castelul său de la Săvârsin din judetul Arad fie la palatul Elisabeta din Bucuresti, pus la dispozitia lor prin decizie parlamentară.

Copiii regelui Mihai :

• Margareta (Margareta de România-Duda) (născută în 1949)

• Elena (Helen Nixon McAteer) (născută în 1950)

• Irina (născută în 1953)

• Sofia (născută în 1957)

• Maria (născută în 1964).

Atât Elena cât si Irina au fii si fiice. Sofia, a cărei căsătorie nu a fost aprobată de tatăl ei, are o fiică.

Potrivit legii salice de succesiune, cu valabilitate în ultima constitutie democratică a regatului România, cea din 1923, la moartea regelui Mihai (presupunând că nu mai are băieti), în absenta schimbării constitutiei, care ar necesita restaurarea monarhiei, succesiunea revine familiei de Hohenzollern-Sigmaringen, seful acesteia, printul Karl Friedrich de Hohenzollern, aflându-se pe prima pozitie în ordinea de succesiune. (Vezi si Ordinea de succesiune la tronul României.)

La 30 decembrie 2007, într-o ceremonie privată, Mihai a promulgat noul statut al casei regale, intitulat Normele fundamentale ale Familiei Regale a României, un act considerat de unii[cine?] „nedemocratic”[80], cu însemnatate eminamente simbolică, în absenta aprobării Parlamentului, în comparatie cu Legea vechiului Statut din 1884, pe care încearcă să îl înlocuiască, act prin care a desemnat-o pe principesa Margareta drept mostenitoare a tronului cu titlurile de Principesa Mostenitoare a României si de Custode al Coroanei României. Cu aceeasi ocazie, Mihai a cerut parlamentului ca, în cazul în care natiunea română si parlamentul României vor considera potrivită restaurarea monarhiei, să renunte la aplicarea legii salice de succesiune.

La 10 mai 2011, pe fondul unor procese în Germania referitoare la fostul nume de Hohezollern-Veringen al ginerelui său, Radu, dar si a temerii, conform unora, privind eventuale pretentii ale Hohenzollernilor germani la sefia Casei Regale române, Mihai a rupt legăturile istorice si dinastice cu Casa princiară de Hohenzollern-Sigmaringen, a schimbat numele familiei sale în „al (a) României” si a renuntat la titlurile conferite lui si familiei sale de către Casa princiară. Cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani, la 25 octombrie 2011, Majestatea Sa a tinut un discurs în fata camerelor reunite ale Parlamentului României.

 Pozitii politice

Mihai nu a încurajat dezvoltarea miscării monarhiste în România, iar partidele regaliste au avut un impact prea slab asupra tării postcomuniste. El a considerat că o restaurare a monarhiei în România poate avea loc doar ca urmare a dorintei poporului român. „Dacă oamenii vor să mă întorc înapoi, mă voi întoarce înapoi” a declarat în 1990. Dar, a spus în continuare, „românii au suferit destul să li se impună si au dreptul de a fi consultati în ceea ce le priveste viitorul.” Monarhistii români se spune că ar fi oferit[85][86] tronul României ASR printului Charles de Wales, dar că acesta ar fi refuzat. Oferta ar putea fi interpretată drept rezultat al deziluziei monarhistilor români atât fată de mostenitoarea regelui, principesa Margareta, cât si fată de sotul ei, din moment ce Mihai nu a renuntat la speranta, pentru el sau familia sa, de a reveni pe tron: Se încearcă totusi să facem ca oamenii să înteleagă ce a fost monarhia la noi, ce ar putea eventual face. Potrivit unui sondaj de opinie din 2007 realizat la comanda Casei Regale, doar 14% dintre români ar fi de acord cu reinstaurarea monarhiei. Un sondaj de opinie din 2008 estimează proportia românilor în favoarea monarhiei la 16%. Surprinzător, un alt sondaj on-line din 2011 estimează ca 4/5 din utilizatorii de internet ar fi de-acord cu o eventuală revenire la forma monarhică de guvernământ.

Mihai a întreprins vizite cvasi-diplomatice în numele României postcomuniste. În 1997 a vizitat în cadrul unui tur Europa de vest, făcând lobby pentru admiterea României în NATO si Uniunea Europeană, fiind primit de sefi de stat si oficiali guvernamentali.

În decembrie 2003, în numele unui tabloid de mică importantă, Mihai a înmânat premiul Omul anului 2003 prim-ministrului de atunci Adrian Năstase, lider al partidului PSD. Unii monarhisti au privit gestul lui Mihai drept o încălcare a traditiei neutralitătii politice a monarhiei, cât si ca un compromis cu fostii săi dusmani ex-comunisti din motive financiare, în timp ce majoritatea comentatorilor politici au considerat gestul ca o noua abdicare.

 Personalitate si interese personale

Mihai a avut dintotdeauna o reputatie de taciturn. I-a spus odată bunicii sale: Am învătat să nu spun ce simt si să le zâmbesc celor pe care-i urăsc cel mai mult.

Înainte de a o cunoaste pe viitoarea sa sotie, Ana de Bourbon-Parma, Mihai a avut o legătură amoroasă, între altele, si cu o grecoaică, Dodo Chrisolegos, protejată a liderei PCRAna Pauker. Unii sustin că a fost posibilă influentarea politică a regelui Mihai prin această legătură.

Regele Mihai este pasionat de automobile, în special de jeepuri militare. Mihai e pasionat si de avioane, lucrând ca pilot de curse comerciale în exil. Mihai este interesat si de genealogia regală si aristocratică, oferindu-si în 1998 patronajul onorific, împreună cu regele Juan Carlos I al Spaniei, republicării celebrului Almanah de la Gotha.

La 10 mai 2007, regele Mihai a primit premiul Hanno R. Ellenbogen, o distinctie acordată anual de Prague Society unei persoane publice care a contribuit la întelegerea si cooperarea internatională. Laureatii anteriori ai premiului sunt Vaclav Havel, fost presedinte al Cehoslovaciei (1990-1992) si Republicii Cehe (1992-2003), Lordul Robertson, fost secretar general al NATO (1999-2004), Madeleine Albright, fost secretar de stat al SUA (1997-2001), maestrul Vladimir Ashkenazy si regizorul Miloš Forman. Din 8 aprilie 2008, regele Mihai e membru de onoare al Academiei Române.

 

Mirleneanu Dragos.

Urban Story – Choose your side


Elev Ilea Cristina Ileana – Liceul Teoretic „Nicolae Bălcescu”, acelchriss@yahoo.com

Prof. Dr. Nataşa Peteu – Liceul Teoretic „Nicolae Bălcescu”, natasapeteu@yahoo.com

Prof. Ţanu Carmen Fella – Liceul Teoretic „Nicolae Bălcescu”.

tanucarmen@yahoo.com

Abstract

Lucrarea prezintă un poster in Adobe Photoshop Cs5 si modul în care acesta a fost realizat. Scopul realizarii posterului a fost prezentarea lui în cadrul unei dezbateri pe tema „Binelui” şi a „Răului”(temă abordată şi aprofundată în lucrare) în care se vor prezenta diferite aspecte ale vieţii tinerilor de astăzi. De asemenea, posterul promoveaza sit-ul dezbaterii (acesta fiind doar unul fictiv)

 

Urban Story: Choose yor side.

De ce Urban Story şi nu alt titlu? Idea acestui proiect este să aducă în atenţie faptul că oamenii pot alege felul lor de a fi: buni sau răi. L-am numit “Urban Story”(Poveste Urbană), deoarece tinerii care locuiesc în oraşele mari, şi nu numai, pot fi atraşi într-un fel sau altul către partea bună sau mai puţin bună a acestora. Datorită numărului mare de atracţii spre distracţii si plăceri, ei se se îndreaptă fără să-şi dea seama, cu destulă uşurinţă spre “întuneric”, către anumite  vicii precum alcoolul, drogurile, violenţa, furtul, etc.

Posterul este o invitaţie la o dezbatere imaginară în care se va vorbi despre ce este bine şi ce este rău in viaţa ta de elev, student sau chiar adult. M-am gândit că o dezbatere este mai interactivă decât o prezentare, care nu are acelaşi impact asupra minţii noastre.

1În timp ce lucram la crearea designului acestui poster, Prima mea idee a fost să reprezint Binele şi Răul ca două fete, stând una lângă cealaltă. Proiectul a fost creat în întregime de mine şi am folosit Adobe Photoshop CS3 şi tableta grafică de la Trust, dar apoi, m-am gândit că acea idee este una comună, aşa că, m-am hotărât să reprezint tema pri ntr-un alt design.

Posterul este divizat în două părţi care ilustrează acelaşi principiu, dar cu diferite features: se poate observa că este aceeaşi maşină, dar are două reflexii – cea luminoasă (binele) şi cea întunecată (răul). Folosind aceeaşi maşină în ambele situaţii este mult mai eficient deoarece atenţia dvs. se va îndrepta spre detaliile care reprezintă viitoarele noastre alegeri. De asemenea, alegerea pentru culori a fost dificilă, dar nu imposibilă: am vrut să creez un poster care să atragă atenţia publicului, nu să-l plictisească. Compoziţia a fost realizată cu stock brushes în Adobe Photoshop.

Imi place să fac digital art pentru că pot crea şi prezenta ideile într-un spaţiu extins (spre exemplu, le postez pe diferite situri pe internet, astfel ceilalţi utilizatori pot vedea creaţiile mele). Personal, îmi place arta abstractă – aceasta este una din lucrările mele abstracte, reprezentând nucleul unei stele, iar cealaltă este o lucrare abstractă bleu vibrant; Conceptual Artwork – iarăşi o categorie interesantă, această imagine realizată de mine reprezintă Speranţa. De asemenea, ador să creez peisaje, iar aceasta este una din lucrările mele. Toate au fost realizate în Adobe Photoshop.

2

 

 

 

 

 

Figura 2. Nucleu

3

         

 

 

 

 

Figura 3. Bleu Vibrant

4

 

 

 

 

 

Figura 4. Conceptual Artwork – Lonely Tree

6

 

 

 

 

Figura 5. Landscape

Ne întoarcem totuşi la posterul care a deschis această lucrare. Am început să lucrez  în Adobe Photoshop Cs4, dar o parte din proiect a fost realizată în Cs3. Acest lucru nu contează, căci ambele versiuni sunt potrivite pentru acest tip de artă.

Am creat un nou document şi l-am colorat în negru, apoi am inceput să adaug din ce în ce mai multe layere. Paşii se vor observa foarte bine pe filmuleţul de prezentare care conţine şi explicaţia realizării pas cu pas a posterului. Prima oară, am adăugat background-ul: blocuri de apartamente – reprezentând oraşul. Blocurile sunt desenate retro şi le-am dat un effect de Outer Glow galben pentru a le face să iasă mai mult în evidenţă pe foaia neagră. Menţionez faptul că am folosit stock brushes găsite pe internet.

5

Figura 6. Brushes

Cum am spus anterior, am folosit aceeaşi maşină în ambele “situaţii”. Am creat maşina care reprezintă binele şi am colorat-o într-un aquamarine deschis, neon, apoi am adăugat diadema angelică şi aripile. Ca şi în layerul cu blocuri, am conferit layerului “aripi” acelaşi Outer Glow şi Bevel and Emboss effect. Cealaltă maşină a fost desenată în acelaşi mod, culoarea ei fiind însă roşie, reprezentând furia, violenţa, răul în general. Am adăugat coarne, aripi de liliac şi fum şi acelaşi Outer Glow effect.

După ce am terminat planul principal al posterului, am adăugat semne şi diferite schiţe de artă contemporană, pentru a întregi plăcut background-ul, ele fiind pline de sens. De asemenea le-am ales pentru că sunt amuzante şi vă vor aduce un zâmbet pe chip atunci când veţi vedea posterul.

Ca o scurtă concluzie, tematica posterului reprezintă un semnal de alarmă pentru tineri, dar şi adulţi. Este important pentru noi să ştim limitele în care trebuie să ne încadrăm pentru a duce o viaţă liniştită şi fericită, fără influenţe nefaste pe care diferite vicii ni le pot aduce. Sper ca pe viitor, dezbaterea pe care proiectul o introducea să se materializeze. De asemenea, am introdus in continutul posterului idea unui sit care va putea explica si ajuta tinerii aflaţi în astfel de probleme, deoarece in ziua de azi internetul este una din cele mai bune şi convenabile metode de comunicare  (momentan situl este unul fictional).

 Bibliografia

[1] http://www.deviantart.com/resources

[2] http://www.photoshop.com

Imparatul Traian


Marcus Ulpius Nerva Traianus (n. 18 septembrie 53, Italica Santiponce, d. 9 august 117 Selinus Cilicia), Impărat Roman între (98 -117) a fost al doilea dintre cei asa-zisi cinci împărati buni ai Imperiului Roman (dinastia Antoninilor) si unul dintre cei mai importanti ai acestuia. În timpul domniei sale, imperiul a ajuns la întinderea teritorială maximă.

Traianus_Glyptothek_Munich_336

Origine

Traian a fost fiul lui M. Ulpius Traianus, un proeminent senator si general dintr-o familie romană faimoasă. Familia s-a stabilit in provinciaBaetica, in Spania de azi, cândva spre sfârsitul celui de-al Doilea Război Punic, iar Traian a fost doar unul din membrii familiei Ulpii, familie care a continuat si după moartea sa.

S-a născut pe 18 septembrie, 53 in orasul Italica, din provincia romană Hispania. Tânăr fiind, a urcat in ierarhia armatei romane, luptând in cea mai periculoasă zonă a Imperiului Roman, in zona Rinului. A luat parte la războaiele lui Domitian impotriva germanilor si era unul dintre cei mai mari comandanti militari ai imperiului când Domitian a fost ucis in 96.

Renumele său i-a servit in timpul succesorului lui Domitian, Nerva, care era nepopular in cadrul armatei si avea nevoie de cineva ca să obtină sprijinul legiunilor. A obtinut acest sprijin prin numirea lui Traian ca fiu adoptiv al său si succesor, in toamna anului 97 (27 octombrie). Viitorul impărat Hadrian i-a adus vestea lui Traian despre adoptie, obtinând astfel bunăvointa lui Traian pentru restul vietii sale. La moartea lui Nerva pe 27 ianuarie 98, Traian i-a succedat fără nici un incident, fiind respectat de supusi. Astfel primul roman ne-italian a devenit impărat.

Traian Optimus

Noul impărat a fost primit de oamenii din Roma cu mare entuziasm, pe care el l-a justificat prin guvernarea pasnică si fără vărsare de sânge, spre deosebire de domnia lui Domitian. A eliberat cetătenii romani care fuseseră inchisi pe nedrept de Domitian si a returnat proprietăti confiscate. Istoricul Dio Cassius sustine că ii plăceau vinul si băietii, dar că pederastia lui nu a făcut rău nimănui. Popularitatea sa a ajuns la asemenea nivel incât Senatul Roman i-a dat lui Traian titlul de optimus, adică cel mai bun.

Traian – Dacicus Maximus

Dar Traian a rămas in istorie si pentru luptele sale. In 101, a lansat o expeditie in regatul Dacia, aflat la nord de Dunăre si l-a fortat un an mai târziu pe regele Decebal să capituleze, după ce Traian a asediat cu succes capitala Sarmizegetusa. Traian s-a intors la Roma incununat cu succes si a primit titlul de Dacicus Maximus.

Totusi, la scurt timp, Decebal a adus iarăsi probleme Imperiului Roman, incercând să convingă regatele vecine nord-dunărene să i se alăture. Traian se hotărăste să atace din nou, inginerii săi construind un imens pod peste Dunăre, si reusesc să cucerească Dacia in106, capitala dacilor, Sarmizegetusa fiind distrusă. Decebal s-a sinucis, iar in locul capitalei distruse Traian a construii un nou oras, numit Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. A hotărât să colonizeze Dacia cu romani si a anexat-o ca provincie romană.

Pe urmele lui Alexandru cel Mare

Cam in acelasi timp, regele Nabateei a murit. El a lăsat mostenire regatul său lui Traian, in timp ce Dacia era cucerită, iar imperiul a câstigat astfel ceea ce va deveni provinciaArabia Petrea (sudul Iordaniei de azi si o mică parte din Arabia Saudită).

Pentru următorii sapte ani Traian a domnit ca un impărat civil. In acest timp a corespondat cu Pliniu pe tema crestinilor, spunându-i in principiu că ii va lăsa in pace atât timp cât nu-si vor practica religia in public. A construit câteva noi clădiri, monumente si drumuri in Italia si Iberia natală. Magnificul forum, ce adăposteste si Columna lui Traian, care amândouă au fost ridicate pentru a comemora victoriile din Dacia, se mentin in Roma până in zilele noastre, asa cum se mentine si arcul de triumf din Mérida.

150px-TRAJAN_RIC_II_255_-_859421

In 113 s-a imbarcat pentru ultima campanie, provocat fiind de decizia Partiei de a pune un rege pe tronul Armeniei, un regat asupra căruia cele două mari imperii au impărtit hegemonia incă de pe timpul lui Nero. Traian a ajuns primul in Armenia, l-a detronat pe regele existent si a anexat regatul la Imperiul roman. Apoi si-a indreptat atentia către sud, către Partia, cucerind Babilonul, Seleucia si in final Ctesiphon, capitala Ameniei, in 116. A continuat să meargă către sud, către Golful Persic, a declarat Mesopotamia drept nouă provincie a imperiului, si s-a plâns că e prea bătrân pentru a-i călca pe urme lui Alexandru cel Mare.

Roman_empire

Si totusi nu s-a oprit aici. Mai târziu, in anul 116, a trecut muntii Khuzestan din Persia si a cucerit marele oras Susa. L-a detronat pe regele PartieiChrosoes si si-a urcat pe tron propria marionetă, pe Parthamaspates. Imperiul roman nu va mai inainta niciodată atât de mult spre est.

La acest moment sortii războiului precum si propria-i sănătate, l-au trădat. Cu orasul-fortăreată Hatra de pe râul Tigru in spatele său, a continuat să reziste atacurilor romane. Evreii s-au răsculat, la fel si populatia Mesopotamiei. Traian a fost astfel fortat să-si retragă armatele pentru a inăbusi revoltele. Traian vedea acest lucru ca pe un amănunt minor, dar nu a mai apucat să conducă o armată pe câmpul de bătălie.

Decesul si renumele

Târziu in 116, pe când se odihnea in provincia Cilicia si plănuia incă un război impotriva Partiei, Traian s-a imbolnăvit. Sănătatea i s-a inrăutătit in primăvara si vara lui 117, până când la 9 august a murit. Pe patul de moarte l-a numit ca succesor pe Hadrian. Acesta, devenind impărat, a returnat Mesopotamia Partiei. Toate celelalte teritorii cucerite de Traian au fost păstrate.

Cenusa impăratului a fost depusă in incăperea de la baza columnei lui Traian (columnă ce fusese ridicată atât pentru a comemora victoriile impăratului, fiind o adevărată istorie gravată in piatră, cât si pentru a-i servi ca mausoleu). O inscriptie de la intrarea in interiorul columnei, oarecum criptică, deoarece o parte a textului a dispărut, are următorul cuprins:

Senatus populusque Romanus imp. Caesari divi Nervae f. Nervae Traiano Aug. Germ. Dacico pontif. Maximo trib. pot. XVII imp. VI p.p. ad declarandum quantae altitudinis mons et locus tant[is oper]ibus sit egestus.[2]

Pentru următoarea perioadă, oricărui impărat nou, chiar si a celui al Imperiului Bizantin, i se ura in Senat să fie felicitor Augusto, melior Traiano, adică „mai fericit ca Augustus si mai bun ca Traian”. Spre deosbire de alti conducători din istorie, reputatia lui Traian a rămas nepătată timp de mai mult de 1900 de ani.

Unii văd in Traian un exemplu al acceptării din partea Romei a idealurilor de pe cuprinsul imperiului, in timp ce altii consideră ascensiunea unui spaniol la tronul Romei ca fiind inceputul sfârsitului adevăratei societăti romane antice.

Columna-lui-Traian

(columna lui Traian)

Mirleneanu Dragos Mihai