Ecoul timpului

Itu Maria
Clasa a X-a B
Liceul Teoretic Nicolae Balcescu

Visul meu cu miraje şi valuri albe scânteiază argintul sufletului meu. Drama luminii îmi cântă în marea de copaci imnul nopţii. Mai ard orizonturi de foc în grădină şi paşi selenari conturând silueta lunii. Iar norii, drapeluri uriaşe, picături cernute de ploaie în suspine. Şi curcubeul stâlp de puritate scluptează cerul prin hotarele dispersate ale luminii, în timp ce văzduhul îşi aprinde aripi largi. O lacrima a cerului ne-a dăruit acest spectru solar, căi de culoarea verii.
Acest brâu ceresc îşi pierde umbra-n ochii mei, o soare auriu, unde eşti ?… Vino să-ţi vezi creaţia ce ne-nfioară raţiunea , cum din aer şi din apă şi o lumină reflectată a luat naştere acest brâu al Cosânzenei. Pământul se-nfioară şi timpul se dizolvă în speranţă, speranţa de a nu muri, de a nu dispărea aceasta artificie, febră a certitudinii ca într-o zi îmi va împodobi cerul cu speranţele nopţilor lungi cu stâlpi de întuneric. Ca într-o zi voi fi un alt eu.
Prin mine trece vântul şi gândul şi Soarele ca printr-o frunză, oglindă a trecutului. Prin mine trece valul tăcut ca printr-o scoică aruncată de marea-nsuspinată pe ţărmul încercănat de aşteptarea primăverii. Prin mine trec coordonatele surâsului tău opunându-se forţei de frecare a suspinelor mele şi al temerii că mă vei uita, oglindindu-şi mişcarea de rotaţie, împotriva tuturor legilor fizicii căci aşa cum plantele iubesc lumina aşa şi eu sărut pleoapele cerului meu care rămân neputincios.
Aprile a început să-nece mugurii , făcând forţa de apăsare normală să se spulbere ca mirajele în luna lui Marte şi răsuflarea ascunsă a norilor făcând să vibreze pianul, adaptându-l cu forţele nescrise ale eternităţii.
Îmi cânt singurătatea-n foşnitorul reflux. Numai Dumnezeu aude scâşnetul fizicienilor, cerul respirând prin tuburi de fier şi pescăruşii obosiţi de atâta albastru au început a-ntrece legea vitezei.
Mai arde in mine speranta ca ma vei chema si vei trage de mine ca o hiena, devorandu-si hrana,imprimandu-mi acceleratia si ma vei inunda cu iubirea ta , o ,cer din luna lui mai …
Îmi urmez propria-mi traiectorie, trupu-mi devenind un strigăt la fereastră liniştei absenţe, o bătaie de inimă la poarta infinităţii, o siluetă diformă la marginea apelor tulburi. Mă îneacă strigătul meu care va avea ecou într-o altă lume de care mă desparte doar o viaţă închinată Pământului, căci şi-a pus amprenta prin forţa-i gravitaţională asupra trupului meu efemer.
Suntem dispersia luminii în picăturile de sânge, radiaţii ale aceluiaşi spectru divin a cărui distanţă este o taină pentru mintea omenească. Am început să simţim respiraţia rece a morţii, ca undele sonore ce ne intră prin piele şi să devenim simple circuite, părăsite de aripa beţiei, beţiei de bucurie, ale unei singure maşinării: Universul, Tatăl tuturora, Dumnezeul creştinilor. Funcţionăm după acelasi mecanism care uneori ne face să zâmbim, alteori uităm cum să trecem peste griji. Acum respirăm doar circuite arse şi ne-am pierdut într-un abis unde nu mai pot găsi în niciun unghi, nici o reflexie.
Timpul şi-a pus amprenta accentuându-ne singurătatea şi am rămas ca Newton care ne mărturiseşte : ,,Nu ştiu cum arăt eu în faţa lumii, dar mie mi se pare că sunt un băiat care se joacă pe malul mării şi se distrează căutând din timp în timp pietricele mai colorate decât de obicei, sau o scoicâ roşie, în timp ce marele ocean al adevărului se întinde necunoscut în faţa mea “.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s