Mihai Viteazul

Mihai Viteazul

              S-au spus şi se spun prea multe despre Mihai Viteazul, în jurul lui s-a născut o legendă în care nu se mai poate deosebi adevărul istoric de elementele adăugate de-a lungul timpului.

Că a fost un căpitan strălucit şi un geniu politic sunt lucruri incontestabile. Victoriile lui asupra turcilor au avut ecou până departe (regele Franţei, Henric al IV-lea, scria ambasadorului său la Constantinopol ca să ceară informaţii asupra valahului), în ţările balcanice, printre greci, bulgari, sârbi au apărut cântece populare despre vitejiile lui Mihai Viteazul. Dar, lucru paradoxal, la noi în ţară nu a fost iubit. De ce? Fiindcă acest viteaz a vrut mai întâi să-şi adune o armată puternică, iar rezultatul eforturilor sale militare a fost o gravă înrăutăţire a stării ţăranilor, în vremea lui, sfârşitul veacului al XVI-lea, nu mai puteai constitui o armată din ţărani, o dată ce apăruseră tunurile şi puştile. Aveai deci nevoie de lefegii, adică de mercenari care să ştie să mânuiască armele de foc. Iar acest fenomen nu se petrece numai la noi, ci şi în Occident.

Un singur exemplu: în 1525 Francisc I al Franţei se luptă cu Carol Quintul, rege al Spaniei — devenit şi împărat. Bătălia se dă între Spania, care de-acum posedă colonii în America de Sud şi primeşte an de an zeci de corăbii încărcate cu aur şi argint, şi regatul Franţei, care e cel mai populat şi mai închegat din Europa. La bătălia de la Pavia, unde este făcut prizonier Francisc I, se înfruntă 25 de mii de oameni de partea franceză cu 25 de mii de cea spaniolă. E interesant de ştiut ce sunt aceşti participanţi la bătălie. Avem de-a face cu de-abia 5 000 de
cavaleri francezi şi 5 000 de spanioli, dar spaniolii au 20 000 de lefegii, de mercenari germani, iar francezii 20 000 de mercenari elveţieni. Aşa încât s-a putut spune, mai în glumă, mai în serios, că bătălia de la Pavia a fost un fel de răfuială între mercenarii germani şi mercenarii elveţieni.

Mihai Viteazul şi-a purtat războaiele cu boierii din jurul lui, cu cetele pe care aceşti boieri le-au putut aduna de pe anumite moşii, cu câţiva răzeşi, dar mai cu seamă, din păcate, cu lefegii străini, iar aceştia costau scump. Avem păstrate toate statele de plată, ştim exact cine au fost. Ştim câţi mercenari sârbi, albanezi, unguri sau secui a avut Mihai Viteazul.

Despre Mihai Viteazul am spus deja că era considerat copil din flori al lui Pătraşcu cel Bun. Dar e foarte interesant de ştiut — lucrul a fost demonstrat de curând de mai mulţi istorici, cu argumente convingătoare — că mama lui era o Cantacuzină, adică o coborâtoare din vestita familie bizantină care a dat doi împăraţi în veacul al XIV-lea şi care se număra printre marile familii nobile ale Bizanţului. Decăzuţi, după cucerirea Constantinopolului de către turci, ascunşi timp de două-trei generaţii, reapar la începutul veacului al XVI-lea la Constantinopol; în special un personaj extraordinar, Mihail Cantacuzino, poreclit Şaitanoglu sau Şeitanoglu, adică, în turceşte, „fiul Satanei”. Se zice că mama lui Mihai Viteazul ar fi fost sora lui Şeitanoglu. În orice caz, e aproape sigur acum, după documente recent descoperite, că a fost o Cantacuzină venită să facă mare negoţ în Ţara Românească, iar cu banii şi insistenţele rudelor ei pe lângă marele vizir a fost ales Mihai Viteazul domnitor.

          Coaliţia iniţiată de împăratul Rudolf al II-lea

La sfârşitul veacului al XVI-lea, domnul nu mai era ales de către boieri. Intervenea şi sultanul dacă voia, aşa încât Mihai Viteazul este oarecum, la început, un om al acestor greci de la Constantinopol şi al sultanului, dar, fiind ambiţios şi mare strateg, vrea imediat să poarte război. Reamintesc conjunctura internaţională în momentul acela: o perioadă de criză la Constantinopol, cu lupte în Asia şi cu succesiuni la tron nu prea bine stabilite; şi, în acelaşi timp, de partea creştinilor, un împărat la Praga (Praga era atunci reşedinţa împăratului) care hotărăşte să reia ostilităţile împotriva turcilor şi trimite de-acum mesageri pe lângă principele Transilvaniei, care era iar un Bathori, Sigismund Bathori, şi pe lângă cei doi voievozi din Muntenia şi Moldova (în Moldova, Aron zis Tiranul, în Muntenia, Mihai) pentru a-i convinge să facă o coaliţie împreună cu el şi să plece la război.

Epopeea lui Mihai Viteazul începe într-un context european în care împăratul hotărăşte să iniţieze o cruciadă, cu bani şi de la Papă, împotriva otomanilor. Campaniile lui Mihai Viteazul nu reprezintă aşadar un act nesăbuit, al lui şi al boierilor lui, pentru a scăpa de asuprirea turcilor. Nu e mai puţin adevărat însă că această apăsare devenise din ce în ce mai grea. Împărăţia turcă a ajuns la un maximum de extindere teritorială şi începe să sărăcească. E un fenomen economic dovedit acum. De pildă, asprul turcesc îşi pierde din valoare, în termeni moderni, se devalorizează. Rezultatul este că sultanul cere un bir din ce în ce mai mare (,,haraci”-ul), înzecit, însutit, în Muntenia şi-n Moldova. Consecinţa socială e că ţăranii trebuie să plătească impozite (cum zicem astăzi) atât de ridicate, încât nu le mai rămâne nimic din recoltă. Au ajuns la sapă de lemn şi, ca să poată trăi, mulţi dintre ţăranii liberi, moşneni şi răzeşi, preferă să fie şerbi ai unui boier pentru a nu mai plăti ei birul şi pentru a avea pe cineva care să-i protejeze. Vedem deci în veacul al XVI-lea cum începe un fenomen foarte dureros, anume că dintre ţăranii liberi tot mai mulţi devin şerbi ai marilor boieri. Dar şi marii boieri sărăcesc şi vor să scape de turci, ei fiind răspunzători de strângerea birului.

Războiul purtat de Mihai Viteazul nu poate fi desprins de contextul internaţional şi de marile greutăţi economice care cereau eliberarea de sub jugul otoman.

Înainte de a începe lupta împotriva turcilor, Mihai, din îndemnul împăratului, trebuie să încheie un tratat cu principele Transilvaniei. Tratatul din 1595 ni se poate părea astăzi umilitor, în sensul că principele Transilvaniei, acest Sigismund Bathori, un tânăr megaloman, nepot al regelui Ştefan Bathori, care-şi zicea şi el crai, adică rege, a vrut să fie principe peste cele trei principate româneşti; şi, prin urmare, atât munteanul cât şi moldoveanul, când şi-au trimis boierii să iscălească tratatul cu Sigismund Bathori, au semnat de fapt un tratat de vasalitate, e clar. Principele Sigismund Bathori devine principe şi în Transilvania, şi în Moldova, şi în Muntenia, voievozii acestor două ţinuturi fiind vasalii lui.

S-a zis: cum se poate ca boierii noştri trimişi de Mihai Viteazul să fi semnat aşa ceva? L-au trădat pe Vodă! Sau n-au ştiut ce iscăleau! Nicidecum. Au semnat pentru că aveau şi ei interesul s-o facă. Erau 12 mari boieri, mitropolitul şi doi episcopi. Interesul mitropolitului şi al episcopilor era legat de faptul că principele Transilvaniei a dat mitropolitului Munteniei jurisdicţie şi asupra ortodocşilor din Transilvania. Boierii, la rândul lor, au cerut în acest tratat ca voievodul lor să nu-i mai taie fără învoirea principelui Transilvaniei — exact ceea ce doriseră „majores terrae”, mai marii ţării, din 1247, înainte de descălecat, când cereau regelui Ungariei să nu poată fi tăiaţi de către vasalul regelui fără a avea dreptul de a merge în apel la curtea regelui. Tratatul mai prevedea că puterea, zicem azi „puterea executivă”, trebuia exercitată de voievod împreună cu cei 12 mari dregători din Sfat. Clerul şi boierii au avut deci interes în iscălirea acestui tratat, iar Mihai Viteazul nu a avut altceva de făcut decât să accepte, fiindcă avea nevoie şi de ajutorul financiar al lui Bathori şi de ajutorul lui militar.

Abia semnat acest tratat, a şi început războiul, turcii trecând Dunărea, având în fruntea lor pe cel mai vestit căpitan al lor, Sinan paşa. Atunci are loc faimoasa bătălie de la Călugăreni, din 13/23 August 1595, la jumătatea drumului între Giurgiu şi Bucureşti. Românii, deocamdată, s-au găsit singuri. A fost o victorie, dar, ca şi la Rovine, o victorie care nu alunga duşmanul din ţară. Armata turcă nu era complet distrusă şi nu s-a retras peste Dunăre, astfel încât Mihai Viteazul e hotărât să se tragă către munte şi să aştepte ajutorul lui Sigismund. Sigismund Bathori vine cu ajutor, şi de-acum amândoi pornesc la luptă, cu forţe oarecum egale, şi reuşesc să-l alunge pe turc peste Dunăre. Bineînţeles că Sigismund, în Occident, şi-a atribuit tot meritul acestei victorii. S-a întors la el în Transilvania, acceptând însă, la cererea lui Mihai, ameliorări în tratatul cu Muntenia, renunţând de pildă la controlul vistieriei ţării.

În anul următor însă, turcii reiau ofensiva, de astă dată direct către centrul Ungariei, obţinând în toamna 1596 o victorie asupra armatelor imperiale, ceea ce-i sileşte pe austrieci să facă momentan pace cu turcii. Acelaşi lucru reuşeşte să-l facă şi Mihai, care e recunoscut din nou de sultan ca domn al Ţării Româneşti, în schimbul plăţii haraciului. Dar în acelaşi timp semnează un tratat cu împăratul (1598), de astă dată direct, nu prin intermediul lui Sigismund Bathori. Megaloman, caracter instabil, Sigismund Bathori abdică din cauza conflictelor cu marea nobilime din Transilvania, în locul lui Sigismund vine un văr de-al lui, cardinalul Andrei Bathori, care nu mai urmează aceeaşi politică, nu mai vrea să facă alianţă cu împăratul Rudolf, Muntenia şi Moldova. El este prieten cu polonezii, iar polonezii doresc în momentul acela pace cu turcii, pentru a purta război în altă parte, împotriva germanilor sau a ruşilor.

             Aşadar polonezii fac pace cu turcii şi alungă din Moldova pe aliatul lui Mihai, Ştefan Răzvan (alt bastard, fiul unei ţigănci răspunzătoare, probabil, de introducerea la noi a acestei porecle iraniene, Rezvan, echivalentul Arhanghelului Gabriel!), şi-l impun în Moldova pe Ieremia Movilă, care este un fel de client al regelui Poloniei. De aceea Mihai trece munţii (octombrie 1599) şi îl învinge pe Andrei Bathori la Şelimbăr, lângă Sibiu. E de remarcat că aceia care i-au tăiat capul lui Andrei Băthori au fost secui.

Deschid iar o paranteză. E, repet, o greşeală să privim trecutul din perspectiva prezentului. Dacă acum conflictele au, în mare parte, cauze etnice, pe atunci conflictele aveau mai curând cauze sociale (şerbii împotriva boierilor sau a nobililor etc.) sau religioase. Or, după cum am spus, de când a apărut mişcarea protestantă, toată Europa catolică e un vast câmp de luptă între catolici şi protestanţi, în cazul de faţă, secuii au trecut aproape toţi la calvinism, iar noul lor principe e catolic, în plus şi înalt prelat, cardinal. Dar mai cu seamă — mai cu seamă! — motivul de îndârjire a secuilor împotriva lui Ştefan Bathori e că, abia suit în scaun, restabileşte nişte grele impozite pe care predecesorul său le suprimase. Iată de ce aceşti ţărani secui sunt de partea lui Mihai şi contra lui Bathori. Uciderea acestuia, în orice caz, nu fusese ordonată de Mihai. Cronica spune că, văzând capul însângerat al lui Bathori pe care secuii îl aduceau triumfători, Mihai ar fi exclamat: „Sărmanul popă!”

     Mihai stăpân pe Transilvania şi Moldova

Când Mihai Viteazul cucereşte Transilvania, bineînţeles că favorizează pe ortodocşii români, în special preoţimea, dar nu a avut vreme să ducă prea departe această favoare. Pentru a putea guverna provincia, avea nevoie de sprijinul Dietei dominate de nobilimea maghiară. A trebuit chiar să ia măsuri împotriva ţăranilor care se revoltaseră. Când va intra în triumf la Alba Iulia, Dieta îi va recunoaşte calitatea de locum tenens al împăratului (cel care ţine locul împăratului), dar Mihai, în diplomele sale româneşti (recte slavone), şi-a zis Domn al Ţării Româneşti şi al Transilvaniei.

Cum ar fi evoluat lucrurile dacă stăpânirea lui Mihai ar fi durat, e greu de imaginat. Fapt e că a fost sfătuit şi de boierimea munteană care se simţea probabil mai la adăpost în Ardeal şi a început să râvnească la bunuri şi privilegii de care se bucurau grofii unguri, ceea ce va fi mai apoi unul din principalele motive de ostilitate a nobilimii maghiare, în timpul scurtei sale domnii în Transilvania, Mihai a desfăşurat o foarte subtilă politică de echilibru între diversele forţe şi tendinţe. Se poate distinge o apropiere faţă de instanţele catolice şi, între protestanţi, o preferinţă pentru luteranism faţă de calvinism.

               Lucrurile însă se precipită, îngrijorat de veştile pe care le avea despre un plan al Poloniei de al răsturna în însăşi ţara lui, în Muntenia, pentru a instala pe un frate al domnului Moldovei, pe Simion Movilă, trece repede munţii în Moldova (mai 1600) şi alungă de-acolo pe Ieremia Movilă. Timp de câteva luni Mihai Viteazul este stăpân şi pe Moldova; iar pe monedele lui scrie că-i Voievod al Munteniei, al Transilvaniei şi al Moldovei. Primul moment când se află uniţi toţi românii sub acelaşi sceptru.

Momentul a fost efemer. Magnaţii unguri au început să se răzvrătească, polonezii au intrat în forţă în Moldova (conduşi de un personaj ilustru al istoriei lor, cancelarul Jan Zamoyski) şi au izgonit garnizoana pe care o lăsase Mihai, aşa că după câteva luni Mihai pierde Moldova. Totodată, într-o luptă nefericită, la Mirăslău (septembrie 1600), va pierde şi Transilvania. Şi iată că în toamna 1600 Mihai Viteazul nu mai este domn nici în Muntenia, căci polonezii au pătruns şi acolo şi au pus în scaun pe Simion Movilă. Mihai face atunci un demers disperat: se duce la Praga la împărat ca să-l convingă că e cel mai capabil de a fi aliatul lui.

De atunci avem imaginea lui Mihai Viteazul — s-a aflat la palatul lui Rudolf al II-lea un pictor renumit care a vrut să reprezinte o alegorie în care regele Cresus din legenda greacă îşi împarte averile, dar acest „Cresus” este împăratul Rudolf al II-lea, iar lângă el vedem, în zale, un personaj despre care ştim că este Mihai Viteazul, alături de fiica lui, Florica, o frumuseţe de fată pe care o adusese cu el la Praga.

Împăratul îi promite că-l va ajuta din nou şi ordonă generalului armatei sale imperiale, un albanez, Gheorghe Basta, să facă alianţă cu Mihai Viteazul şi să recucerească Transilvania împotriva ungurilor care-l rechemaseră pe Sigismund Bathori. Se dă o nouă bătălie, la Gorăslău (3 august 1601), unde Basta şi Mihai Viteazul sunt învingători, dar Basta hotărăşte să-l ucidă pe Mihai Viteazul, sub cuvânt că Mihai Viteazul nu acceptă viitorul său plan de bătălie. Basta voia probabil pentru el voievodatul Transilvaniei, în orice caz, prin înşelăciune, câteva zile mai târziu (19 august 1601), îl cheamă pe Mihai Viteazul în cortul lui, iar dincolo de cort se găsesc ascunşi nişte mercenari valoni. Aceştia-l ucid pe Mihai Viteazul, care se apără cu sabia (era stângaci), dar cade străpuns de mai multe suliţe. Să fi fost şi împăratul înţeles să-i suprime pe Mihai considerându-l prea ambiţios şi temându-se că risca să zădărnicească planul habsburgic de a anexa Transilvania? Nu e clar.

Capul lui Mihai Viteazul este adus în ţară pe ascuns de unul din boierii lui care se pare că îi era frate vitreg: Radu Florescu. Fraţii Buzeşti, desăvârşiţi viteji între boierii mari ai Munteniei, alungaseră între timp din scaun pe Simion Movilă. Iată sfârşitul tragic al lui Mihai Viteazul.

Dar nu s-a isprăvit încă lupta împotriva otomanilor. Succesorul lui Mihai Viteazul, Radu Şerban (1602-610), care şi-a zis Radu Şerban Basarab pentru că se trăgea dintr-o soră a lui Neagoe Basarab, se luptă şi el alături de imperiali împotriva turcilor, cu succes, timp de câţiva ani. Atunci a avut loc acel episod vrednic de legendă, când Marele Stolnic Stroe Buzescu, trimis cu un corp de oaste să oprească o năvală a tătarilor, îl provoacă pe hanul tătar la luptă şi, după un duel între cei doi ca-n poveşti, îl răpune pe tătar iar năvălitorii o iau la fugă. Dar şi Buzescu e grav rănit. Dus la Braşov (vă închipuiţi în ce condiţii la vremea aceea!, pe cărări în munţi şi în păduri — calea obişnuită era valea Neajlovului), moare acolo, căci doctorii erau pe-atunci neputincioşi în faţa rănilor infectate.

Iată un lucru la prima vedere surprinzător: multă vreme, Radu Şerban a rămas mai prezent decât Mihai Viteazul în memoria populară. Iarăşi, trebuie să ne situăm în contextul istoric. Mihai Viteazul nu a fost popular. Dăduse o lege, care s-a numit „legătura lui Mihai Viteazul”, după care ţăranii nu mai puteau să fugă de pe o moşie pe alta, ci trebuiau să rămână acolo unde erau, cu alte cuvinte a legat de pământ pe ţărani; mai precis, măsura privea în primul rând pe stăpânii ai căror şerbi fugiseră de pe moşia lor, interzicându-le de a mai încerca să-i găsească la alt stăpân şi să-i recupereze. Măsura avea un scop exclusiv economic şi fiscal. Mai trebuie adăugat că Mihai a favorizat extinderea marilor moşii boiereşti în dauna ţărănimii libere, el însuşi — atât în timpul când a ocupat înalte dregătorii, cât şi ca domn — cumpărând zeci de sate. De aceea n-a fost iubit Mihai.

Aici este şi o explicaţie pentru care în veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea foarte puţin se vorbeşte despre Mihai Viteazul la noi. A trebuit să vină Nicolae Bălcescu în veacul al XIX-lea pentru a redescoperi figura lui Mihai Viteazul.

             Mirleneanu Dragos Mihai a XI-a C

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s