Arhive etichetă: 1930


Emil Racoviţă

A şti sau a nu şti, aceasta este întrebarea” Emil Gheorghe Racoviţă (n. 15 noiembrie 1868 la Iaşi, m. 19 noiembrie 1947 la Cluj), biolog român de renume mondial, explorator polar, fondator al biospeologiei şi al primului institut de speologie din lume. Provenea dintr-o veche familie moldovenească, atestată documentar încă din secolul XVI şi din care au făcut parte oameni de vază şi chiar domnitori intraţi în istorie prin ctitoriile şi actele lor de vitejie, aşa cum a fost Mihai Racoviţă. Tatăl său, Gheorghe Racoviţă, cunoscut îndeosebi sub numele de Gheorghieş, de profesie magistrat, a jucat un rol important în viaţa culturală şi intelectuală a Iaşiului, fiind unul dintre fondatorii societăţii „Junimea”. Mama, Eufrosina, născută Stamatopol, s-a dedicat în întregime îngrijirii singurului din cei trei copii cărora le dăduse viaţă, pe ceilalţi doi pierzându-i prematur din cauza unor boli necruţătoare. Emil şi-a petrecut primii ani în ambianţa plină de căldură şi dragoste părintească a conacului de la Şorăneşti, un mic sat din ţinutul Vasluiului în care tatăl moştenise o frumoasă moşie. Şi-a început învăţătura la Iaşi ca elev al lui Ion Creangă, omul de la care a moştenit neaoşul grai moldovenesc pe care l-a folosit chiar şi în cuvântări rostite în cadrul protocolar al Academiei Române. A continuat-o tot la Iaşi, mai întâi la Liceul Naţional, apoi la liceul privat „Institutele Unite”, unde a fost coleg cu Sava Atanasiu, Grigore Antipa, Dimitrie Voinov şi Nicolae Leon şi unde i-a avut ca profesori, printre alţii, pe istoricul Alexandru D. Xenopol, chimistul Petre Poni şi geologul Grigore Cobălcescu. Cel din urmă a jucat un rol cu adevărat decisiv în alegerea căii pe care tânărul său elev avea să se angajeze mai târziu, căci a ştiut să-i însămânţeze în cuget o dragoste faţă de natură care se va transforme nu peste mult timp într-o nestăvilită pasiune. 1               Emil Racoviţă în 1881, la sfârşitul primului an de liceu.     Conformându-se dorinţei pe care şi-o exprimase părintele său, Racoviţă a plecat la Paris, în 1886, pentru a urma cursurile Facultăţii de Drept. Dar imboldul pe care îl purta în suflet şi-a spus de pe atunci cuvântul şi, în paralel, a frecventat cu regularitate şi prelegerile pe care medicul Léonce Manouvrier la ţinea la Şcoala Superioară de Antropologie. Apoi, imediat după ce şi-a luat licenţa în drept, s-a înscris la Facultatea de Ştiinţe de la Sorbona, unde a beneficiat nu numai de competenţa, ci şi de atenţia a doi reputaţi zoologi: profesorul Henri de Lacaze-Duthiers şi conferenţiarul Georges Pruvot. Încheindu-şi studiile universitare în 1891, odată cu obţinerea diplomei de licenţiat în ştiinţe, a rămas în Franţa pentru a-şi pregăti doctoratul în Laboratorul oceanologic „Arago” de la Banyuls-sur-Mer, ctitorie a aceluiaşi Lacaze-Duthiers. După cinci ani de cercetări asidue, susţinerea publică a tezei pe care o elaborase asupra lobului cefalic al anelidelor polichete (cei mai răspândiţi viermi marini) i-a adus titlul de doctor în ştiinţe. Şi nu este nicio îndoială că succesul pe care l-a dobândit atunci a fost şi primul pas pe care l-a făcut pe anevoiosul drum al recunoaşterii ştiinţifice. 2                 Emil Racoviţă înainte de plecarea în expediţia antarctică belgiană.     Cu aceasta, şederea în Franţa a lui Emil Racoviţă părea să se fi încheiat, fiindcă obligaţia de a-şi satisface stagiul militar l-a adus înapoi la Iaşi. Însă nu pentru mult timp, căci peste numai o lună primea din Liège o scrisoarea prin care i se propunea să ia parte la o expediţie ce urma să exploreze ţărmurile Antarcticei. Era o ofertă mult prea îmbietoare pentru ca Racoviţă să nu se angajeze fără ezitare în temerara călătorie. Astfel a devenit el naturalistul expediţiei antarctice belgiene, organizate şi conduse de locotenentul de marină Adrien de Gerlache de Gomery şi desfăşurate la bordul vasului „Belgica” între 1897 şi 1899.           3

„Belgica” în inima banchizei de gheaţă.

Ea a fost cea dintâi care a avut ca obiectiv nu descoperirea de pământuri încă necunoscute, ci efectuarea unor cercetări şi observaţii ştiinţifice complexe, şi tot cea dintâi care a petrecut o întreagă iarnă polară în mijlocul banchizei australe. Pentru a înfăptui acest program, 19 oameni s-au urcat pe o corabie care, măsurând doar 32 m în lungime şi 6,5 m în lăţime, era cu adevărat o simplă „coajă de nucă”, în trăinicia căreia ei trebuiau să se încreadă. Iar riscurile s-au dovedit a fi atât de mari, încât doi dintre ei au plătit cu propria lor viaţă îndrăzneala de a le fi înfruntat. 4

Emil Racoviţă în laboratorul amenajat la bordul vasului „Belgica”.

Dar ceea ce a primat a fost faptul că expediţia s-a încheiat cu un răsunător succes, în dobândirea căruia naturalistul român a contribuit din plin. Norvegianul Roald Amundsen, viitorul cuceritor al Polului Sud şi participant la expediţia belgiană în calitate de prim-ofiţer, avea să afirme mai târziu că Racoviţă a fost pentru toţi „un tovarăş nepreţuit de plăcut şi un explorator plin de îndemnuri”. În plus, lui i se datorează şi neobişnuit de bogatul material ştiinţific colectat de-a lungul întregului periplu, căci s-a întors în Europa cu 1200 de piese zoologice şi 400 de piese botanice, la care se adaugă observaţiile extrem de amănunţite pe care le-a făcut cu precădere asupra balenelor, focilor şi păsărilor antarctice. Pentru studiul aprofundat al acestui material au fost solicitaţi nu mai puţin de 74 de specialişti, Racoviţă rezervând pentru sine elaborarea a patru lucrări. Dar, din păcate, nenumăratele îndatoriri cărora va trebui să le facă faţă în anii următori nu i-au îngăduit să finalizeze decât una singură, cea consacrată balenelor. Astăzi se mai ştie că în arhiva Muzeului de Istorie naturală „Grigore Antipa” din Bucureşti există un manuscris de 513 pagini, redactat doar parţial în formă definitivă şi care ar fi trebuit să constituie o a doua lucrare, având ca subiect focile. Iar faptul că ea nu a văzut lumina tiparului este cu atât mai regretabil, cu cât cea dintâi a servit multă vreme ca punct de referinţă în literatura de profil.   În atare situaţie, era limpede că singurul loc unde se putea îngriji în condiţii optime de valorificarea preţioaselor sale colecţii era Laboratorul „Arago”, şi profesorul Lacaze-Duthiers l-a primit cu braţele deschise. Mai mult chiar, a socotit că discipolul său a dovedit suficiente calităţi pentru a se număra printre cei la care se gândea că i-ar putea fi succesori. Aşa se face că, la 1 noiembrie 1900, Emil Racoviţă a fost numit subdirector al laboratorului, funcţia de director fiindu-i încredinţată lui Georges Pruvot, iar în anul imediat următor, aceiaşi doi colaboratori ai săi au devenit codirectori ai periodicului „Archives de Zoologie expérimentale et générale”, cea mai prestigioasă revistă de specialitate din Europa, pe care tot el o înfiinţase în 1872.   Aceasta a fost expresia de departe cea mai convingătoare a felului în care Racoviţă ajunsese să se impună în comunitatea ştiinţifică a Franţei, pentru că a fost singurul caz în care responsabilităţi atât de însemnate au revenit unui străin care abia trecuse de 30 de ani. Pe de altă parte, însă, noile atribuţii îl vor solicita din plin, căci împrejurările nu îi vor câtuşi de puţin prielnice. În pofida unor idei mai degrabă preconcepute pe care mulţi le au astăzi despre ceea ce se întâmpla, cu mai bine de un secol în urmă, într-o ţară considerată pe drept cuvânt ca focar al culturii europene, insuficienţa resurselor financiare a făcut ca totul să se desfăşoare sub semnul unei severe economii. O demonstrează convingător faptul că, pentru a asigura bunul mers al laboratorului şi apariţia regulată a revistei, Racoviţă a făcut uz resursele financiare obţinute din exploatarea moşiei de la Şorăneşti. Dar multiplele dificultăţi cu care va fi confruntat de-acum înainte vor fi departe de a-l descuraja. 5

Vasul „Roland”, folosit în croazierele de cercetări organizate

de Laboratorul „Arago” de la Banyuls-sur-Mer.

  În vara anului 1904, în timpul uneia din obişnuitele croaziere de cercetări pe care personalul laboratorului le întreprindea în bazinul răsăritean al Mediteranei, Racoviţă a făcut o vizită în Cueva del Drach, o renumită peşteră din Insula Mallorca. Aici, în apele întunecate ale unuia din marile lacuri pe care le adăposteşte această cavitate, el a capturat un mic crustaceu, încă necunoscut în ştiinţă şi pe care îl va descrie sub numele de Typhlocirolana moraguesi. 6

Lacul Deliciilor din Cueva del Drach.

A fost descoperirea care va marca cea mai radicală cotitură din întreaga sa carieră de naturalist. Translucid şi lipsit complet de ochi, acest animal purta amprenta atât pregnantă a adaptării lui la neobişnuitul mediu pe care îl oferă adâncurile subterane, încât Racoviţă a intuit imediat că studiul aprofundat al fiinţelor care trăiesc în peşteri poate contribui în mare măsură la desluşirea complicatelor mecanisme ale evoluţiei biologice. Şi s-a dedicat acestui studiu renunţând definitiv la cercetările sale oceanologice. 7

Sala Coloanelor din Cuvea del Drach.

A început prin a consulta lucrările publicate de diverşi zoologi, constatând nu fără surprindere că ele conţineau o atât de pronunţată divergenţă de opinii, încât nu puteau servi la alcătuirea unei imagini de ansamblu asupra faunei cavernicole. Trebuia, aşadar, să ajungă prin propriile lui mijloace la cunoaşterea lumii subpământene, ceea ce însemna explorarea unui număr cât mai mare de peşteri, situate în regiuni geografice dintre cele mai diferite. Însă pentru a reuşi, avea nevoie de un ajutor, şi a avut şansa să îl găsească repede în persoana lui René Jeannel, un tânăr şi întreprinzător medic licenţiat şi în ştiinţe naturale. Începând din vara lui 1905, au pornit să exploreze împreună peşterile de pe cei doi versanţi ai Munţilor Pirinei şi au făcut-o cu atâta râvnă, încât Racoviţă a foarte curând în măsură să îşi ordoneze ideile într-o viziune unitară. A expus-o în celebrul său „Eseu asupra problemelor biospeologice”, apărut în 1907 şi despre care Jeannel va spune peste trei decenii că a fost de la bun început şi a rămas statutul fundamental al biospeologiei. Oricât de important s-a dovedit a fi pentru viitorul biospeologiei, „Eseul” nu a reprezentat decât un început în gândirea autorului său. Aşa cum s-a întâmplat şi în cazul expediţiei antarctice, pentru valorificarea materialului colectat în cursul explorărilor speologice era nevoie de zoologi specializaţi în cunoaşterea diverselor grupe de animale, iar acţiunea acestora trebuia subordonată unui ţel comun: reconstituirea istoriei naturale a domeniului subteran. Ca urmare, Racoviţă a înfiinţat o insolită întreprindere ştiinţifică, numită „Biospeologica” şi pe care a dirijat-o secondat de Jeannel. Ei aveau să i se asocieze 40 de colaboratori, unii dispuşi să se aventureze şi în adâncurile peşterilor, care şi-au unit eforturile pentru a desluşi tot mai multe enigme ale lumii subpământene şi datorită cărora programul iniţiat de Racoviţă a ajuns în 1919 la un bilanţ poate nesperat. În principalele regiuni carstice din Europa şi nordul Africii fuseseră explorate aproape 800 de cavităţi subterane, din care fuseseră colectate 20.000 de animale cavernicole, iar sub genericul „Biospeologica” apăruseră 41 de lucrări ştiinţifice însumând 3.400 de pagini. Şi nu trebuie omis faptul că, în anii Primului Război Mondial, Racoviţă şi-a întrerupt absolut toate cercetările, ocupându-se exclusiv de conducerea spitalului militar amenajat temporar în Laboratorul „Arago”. 8

Emil Racoviţă în 1921.

După ce pacea a fost reinstaurată, în viaţa lui Emil Racoviţă a survenit o a doua cotitură, nu mai puţin importantă decât cea dintâi. În vara lui 1919, el a fost solicitat, tot printr-o scrisoare, să vină la Cluj pentru a sprijini cu competenţa şi prestigiul său organizarea celei dintâi universităţi româneşti din Transilvania, proaspăt integrată în frontierele României. În 1896 fusese vorba de posibilitatea de a studia vieţuitoarele din ţinuturile antarctice. De data aceasta, era chemat să-şi slujească patria şi a dat din nou acordul, dar numai dacă ar fi putut crea în cadrul noii universităţi un institut de cercetări ştiinţifice. Şi cum condiţia i-a fost acceptată fără rezerve, la 26 aprilie 1920 era promulgată legea care consfinţea naşterea Institutului de Speologie din Cluj, primul de acest gen din întreaga lume şi avându-l ca director pe însuşi ctitorul său. 9

Institutul de Speologie din Cluj.

În viziunea lui Racoviţă, acest institut nu a însemnat ceva cu totul nou, ci cadrul oficial în care avea să funcţioneze de acum încolo vechea întreprindere „Biospeologica”, ceea ce însemna totodată şi transferarea în capitala spirituală a Transilvaniei a epicentrului biospeologiei mondiale. A fost, deci, firesc ca el să conserve rolul de coordonare pe care singulara întreprindere privată îl avusese de la bun început. Şi tot atât de firesc a fost faptul că Racoviţă a venit la Cluj însoţit de René Jeannel, în calitate de subdirector al Institutului de Speologie şi de profesor de biologie la Facultatea de Ştiinţe. În 1922, celor doi pionieri ai biospeologiei li se va alătura zoologul elveţian Pierre Alfred Chappuis, căruia îi va reveni funcţia de director adjunct. Din personalul ştiinţific au mai făcut parte asistenţii Valeriu Puşcariu, Radu Codreanu şi Letiţia Chevereşanu, dar contribuţia lor la cercetările speologice va fi incomparabil mai redusă. 10               Nerăbdător să pătrundă în peşterile Munţilor Apuseni, Racoviţă şi-a început campanile biospeologice din vara lui 1921, dar doi ani mai târziu, o sincopă pe care a suferit-o în peştera Gheţarul de la Scărişoara l-a obligat să renunţe definitiv la acest gen de explorări. În schimb, a trebuit să facă faţă unui foarte lung şi solicitant şir de funcţii şi însărcinări, care nu i-au mai lăsat decât foarte puţin timp pentru lucrările ştiinţifice. 11

Sala „Biserica” din peştera Gheţarul de la Scărişoara (foto E. Racoviţă, 1923).

În chiar anul stabilirii sale la Cluj, a devenit membru titular al Academiei Române, al cărui membru corespondent era încă din 1905 şi al cărui preşedinte va fi ales în trei mandate consecutive, între 1926 şi 1929. În intervalul 1922-1926 a fost senator din partea Universităţii din Cluj, apoi rector al acesteia în 1930 şi prorector în 1931. Tot în 1920 a fondat Societatea de Ştiinţe din Cluj, al cărui preşedinte a rămas până la moarte. Din acelaşi an a fost membru al Asociaţiei Generale a Profesorilor Universitari, îndeplinind la un moment dat şi funcţia de preşedinte al secţiei ei clujene. În 1922 a creat Asociaţia culturală pentru răspândirea limbii şi culturii franceze, cunoscută mai mult sub numele de „Cercul Ronsard”. A fost membru fondator şi preşedinte (1921-1933) al „Frăţiei Muntene”, prima societate turistică românească din Transilvania. În 1928 a fost numit preşedinte al Întâiului Congres al Naturaliştilor din România (Cluj, 18-21 aprilie), calitate în care şi-a adus o contribuţie decisivă la legiferarea ocrotirii naturii. Din 1932, a preluat cursul de biologie generală, Jeannel fiind rechemat la rândul lui în Franţa pentru a organiza vivariul de la Jardin des Plantes şi catedra de entomologie de la Muzeul de Istorie Naturală din Paris. 12

În pofida acestui greu tribut plătit conştiinciozităţi cu care a ţinut să se achite de multiplele îndatoriri pe care l-e avut, Emil Racoviţă a rămas prin opera sa poate cel mai de seamă biolog pe care l-a avut România. Dincolo de faptul că a întreprins celei dintâi cercetări amănunţite asupra faunei şi florei antarctice şi că a fost fondatorul incontestabil al biospeologiei ca disciplină ştiinţifică, el a avut meritul de a fi formulat principii de incontestabilă valoare în studiile zoologice, toate axate pe ideea că o specie nu poate fi cunoscută cu adevărat decât atunci când i se stabileşte nu numai poziţia sistematică şi aria de răspândire, ci şi întreaga ei istorie. Mai mult chiar, a fost singurul biolog român care a elaborat o teorie originală cu privire la evoluţia lumii vii, teorie în care a insistat asupra rolului deosebit de important pe care izolarea îl joacă în apariţia unor specii noi şi care include o definiţie inedită a speciei, formulat încă din 1912: o colonie izolată de consângeni. A subliniat, de asemenea, influenţa majoră pe care mediul artificial al omului a făcut din acesta singura specie a cărei populaţie mondială înregistrează o creştere exponenţială, trăgând repetate semnale de alarmă asupra pericolelor care decurg din criza ecologică pe care tot omul este cel care a declanşat-o. Dovada cea mai concludentă a felului în care i-au fost apreciate roadele necurmatei sale munci o constituie reacţia comunităţii ştiinţifice internaţionale. Emil Racoviţă a fost membru titular al Societăţii Zoologice a Franţei (1893) şi preşedintele de onoare al acesteia (1925), membru al Societăţii române de Geografie (1900), membru de onoare al Societăţii Naturaliştilor din România (1900), membru al Societăţii de Geografie din Paris (1900), membru al Societăţii de Geologie a Franţei (1901), membru al Societăţii Entomologice a Franţei (1906), membru corespondent al Societăţii Zoologice din Londra (1910), preşedinte al Societăţii Speologice din Paris (1910), membru corespondent al Societăţii de Ştiinţe naturale din Barcelona (1922), membru al Institutului naţional de Antropologie din Paris (1922), doctor honoris causa al Universităţii din Lyon (1923), membru al Societăţii Etnografice române (1923), membru al Societăţii de Biologie din Paris (1925), membru al Societăţii române de Geologie (1930) şi preşedinte al acesteia (1934), membru corespondent al Societăţii spaniole de Istorie naturală din Madrid (1930), membru fondator al Societăţii de Biogeografie din Paris (1935), membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris (1944), membru al Societăţii Zoologice din Londra (1947).   13                       Abnegaţia şi devotamentul cu care s-a angajat în dezvoltarea ştiinţei şi culturii i-au fost răsplătite şi de autorităţile de Stat. În străinătate, i s-a decernat titlul de Cavaler al Ordinului Leopold II al Belgiei (1899), precum şi cel de Cavaler (1922) şi apoi de Comandor (1927) al Legiunii de Onoare franceze. În propria-i ţară, fost distins cu mai multe medalii şi decoraţii, precum Steaua României (Ofiţer în 1899 şi 1922, Mare Ofiţer în 1928 şi Mare Cruce în 1942), Bene Meriti (Clasa I în 1900), Coroana României (Mare Cruce în 1930), Pentru Merit (Comandor în 1931), Meritul Cultural pentru Ştiinţă teoretică şi practică (Cavaler în 1931, Ofiţer în 1934 şi Comandor în 1943), Răsplata Muncii pentru 25 de ani în Serviciul Statului (1932), Serviciul Credincios (Mare Ofiţer în 1939). Ultimii ani ai vieţii sale au fost şi cei mai duri. În septembrie 1940, România a fost obligată prin Dictatul de la Viena să cedeze Ungariei partea de nord a Transilvania, în care se includea şi Clujul. În atare împrejurări, Universitatea s-a refugiat la Sibiu, cu excepţia Facultăţii de Ştiinţe, care nu şi-au găsit adăpost decât la Timişoara. Emil Racoviţă a plecat lăsând întreg Institutul de Speologie în grija lui Pierre Alfred Chappuis, avantajat de calitatea lui de cetăţean al unei ţări neutre. A urmat o perioadă în care septuagenarul profesor şi-a folosit toată energia pentru a contribui la repunerea în funcţiune a Facultăţii. Iar când a revenit la Cluj, a fost deja prea târziu pentru a mai face acelaşi lucru şi cu institutul căruia îi dăduse fiinţă în urmă cu un sfert de veac. În 11 noiembrie 1947, a trebuit să fie transportat din cabinetul său de lucru direct la clinică, unde strădaniile medicilor nu l-au mai putut ajuta. A fost înmormântat în cimitirul central al oraşului, cu funeralii naţionale organizate de Universitatea pe care o slujise cu atât de multă generozitate.   Lucrări publicate: Le lobe céphalique et l’encéphale des Annélides polychètes (Anatomie, Morphologie, Histologie). Archives de Zoologie expérimentale et générale, Paris, 3-ème série, IV, 1896, p. 133-343. Cétacés. Voyage du S. Y. Belgica en 1897-1899. Résultats scientifiques. Zoologie. J. E. Buschmann, Anvers, 1903, 142 pp., 4 pl. Essai sur les problèmes biospéologiques. Biospeologica No. I. Archives de Zoologie expérimentale et générale, Paris, 4-ème série, VI, 1907, p. 371-488. Cirolanides (1-ère série). Biospeologica No. XXVII. Archives de Zoologie expérimentale et générale, Paris, 5-ème série, IX, 1912, p.203-329, 8 fig., 14 pl. Speologia. O ştiinţa nouă a străvechilor taine subpământeşti. Astra, Secţia Ştiinţelor naturale, Biblioteca populară, Cluj, 1, 1927, 70 pp. + 7 pl. Evoluţia şi problemele ei. Biblioteca eugenică şi biopolitică a „Astrei”, Cluj, Nr. VI, 1929, 184 pp. + 30 pl. Opere alese. Edit. Academiei R.P.R., Bucureşti, 1964, 810 pp., 2 pl. (redactor responsabil C. Motaş). Cugetări evoluţioniste. Edit. Academiei Române, Bucureşti, 1993, 320 pp. (ediţie îngrijită de Gh. Racoviţă).

 

Ivan Florian  clasa a XII-a C

Regele Mihai


           Mihai I, Rege al României, Principe al Romaniei, fost Principe de Hohenzollern (n. 25 octombrie1921, Sinaia), în perioada domniei tatălui său, Regele Carol al II-lea, cu titlul Mihai, Mare Voievod de Alba-Iulia, a fost suveran al României între 20 iulie1927 si 8 iunie1930, precum si între 6 septembrie1940 si 30 decembrie1947. Este stră-strănepot al reginei Victoria a Marii Britanii si văr de gradul trei al reginei Elisabeta a II-a. Mihai este una dintre ultimele figuri publice în viată din perioada celui de-al Doilea Război Mondial.

1

Mihai a devenit pentru prima dată rege al României după moartea bunicului său Ferdinand, în urma renuntării la tron a lui Carol al II-lea din decembrie 1925. Detronat de tatăl său, după doar trei ani de domnie sub regentă, a reprimit coroana un deceniu mai târziu, după abdicarea fortată a lui Carol al II-lea, domnind peste regimul progerman al maresalului Ion Antonescu. Din 1941, regele Mihai este maresal al României. La 10 mai 1941, de ziua natională a României, prin decret semnat de Ion Antonescu, regele Mihai a fost înăltat la gradul de maresal, bastonul fiindu-i înmânat de conducătorul statului.

După colaborarea României cu Germania în al Doilea Război Mondial si după ce fortele sovietice au pătruns pe teritoriul României, regele Mihai a organizat la 23 august1944 arestarea lui Antonescu. S-a opus guvernelor prosovietice din anii 1945-1946. A fost constrâns să abdice la 30 decembrie1947 si s-a stabilit la Versoix (Elvetia).

Mihai s-a născut la Sinaia, fiu al principelui Carol al II-lea si al printesei Elena si nepot al Regelui Ferdinand I. Carol al II-lea a fugit împreună cu amanta sa Elena „Magda” Lupescu si a renuntat în 1925 la tron. În consecintă, Mihai i-a succedat la tron regelui Ferdinand la moartea acestuia, survenită în iulie 1927.

2

 

Perioada interbelică

Deoarece Mihai avea doar 6 ani, o regentă a fost formată din printul Nicolae, patriarhul Miron Cristea si Gheorghe Buzdugan, presedintele Înaltei Curti de Casatie. În 1930, în contextul crizei economice, Carol al II-lea s-a întors în tară împreună cu Elena Lupescu. Parlamentul l-a desemnat pe Carol rege iar pe Mihai drept urmas la tron cu titlul de „Mare Voievod de Alba-Iulia”. În septembrie 1940, Carol al II-lea i-a acordat puteri discretionare generalului Ion Antonescu care i-a impus sa abdice in favoarea fiului sau. Mihai (în vârstă de 18 ani) a fost proclamat rege fără depunerea vreunui jurământ pe constitutie (abrogată la acea dată) si fără votul de aprobare al parlamentului (suspendat, redeschis abia în 1946). În schimb, Mihai a fost încoronat cu Coroana de Otel‎ si uns rege de Patriarhul României Nicodim Munteanu, în catedrala patriarhală din Bucuresti imediat după abdicarea lui Carol al II-lea, la 6 septembrie, 1940[11]. Astfel, Mihai a domnit a doua oară doar „prin gratia lui Dumnezeu”[10], ca rege absolut, de drept divin, nu si constitutional. Legal, însă, Mihai nu putea exercita prea multă autoritate, în afara prerogativelor de a fi seful suprem al armatei si de a desemna un prim-ministru cu puteri depline[12], numit „Conducător”.

Regele Mihai I, în calitate de maresal si comandant suprem al armatei române, a fost decorat prin jurnalul Consiliului de Ministri din 8 noiembrie1941 cu toate cele trei clase ale Ordinului Mihai Viteazul, fiind singurul detinător în această situatie, alături de maresalul Ion Antonescu.

Întoarcerea armelor contra Germaniei naziste

3

În august 1944, pe măsură ce armatele Uniunii Sovietice se apropiau de frontiera estică a României, Mihai s-a alăturat politicienilor favorabili Aliatilor, care îi includea pe comunisti. La 23 august1944 Mihai l-a destituit si l-a arestat pe Antonescu. În aceeasi noapte, noul prim-ministru, generalul locotenent Constantin Sănătescu, l-a încredintat pe Antonescu comunistilor, care l-au predat sovieticilor la 1 septembrie1944. Într-un apel radiodifuzat către natiune si armată, Mihai a proclamat loialitatea României fată de Aliati, a acceptat un pretins armistitiu oferit de acestia, a ordonat încetarea focului împotriva Aliatilor si a declarat război Germaniei.[15] Acestea, însă, nu au împiedicat o ocupatie sovietică, rapidă, nici capturarea de către URSS a circa 130.000 de militari români, dusi ulterior în prizonierat în Uniunea Sovietică, unde multi au pierit în lagăre de muncă fortată[16]. Armistitiul cu Aliatii a fost semnat trei săptămâni mai târziu, la 12 septembrie1944, „în termeni impusi aproape în întregime de Uniunea Sovietică”, ca o consecintă, între altele, si a faptului că aceasta îsi desfăsurase fortele armate pe tot teritoriul României[necesită citare]. În această situatie, unii au considerat lovitura de stat drept „capitulare”, o „predare” „neconditionată” în fata sovieticilor si a aliatilor lor. Regele Mihai a evitat soarta unui alt fost aliat german, printul Kiril, regentul Bulgariei, executat de sovietici în 1945, si a fost ultimul monarh din spatele Cortinei de fier care să-si piardă tronul. Actul de la 23 August 1944 se estimează a fi scurtat Al Doilea Război Mondial cu sase luni, salvând sute de mii de vieti omenesti. Totodată, aceasta a oferit armatei române posibilitatea de a elibera nordul Transilvaniei de sub ocupatia ungară. La sfârsitul războiului, regele Mihai a fost decorat de presedintele SUAHarry S. Truman cu Legiunea de Merit în cel mai înalt grad (Comandant Sef). Mihai a mai fost decorat si de Iosif V. Stalin cu Ordinul Victoria cu diamante, „pentru actul curajos al cotiturei hotărâte a politicei României spre ruptura cu Germania hitleristă si alierea cu Natiunile Unite, în clipa când încă nu se precizase clar înfrângerea Germaniei”, potrivit descrierii oficiale a decoratiei. Liderul comunist albanezEnver Hodja considera că Mihai ar fi fost decorat cu Ordinul Victoria datorită capitulării sale în fata sovieticilor, într-o situatie în care nu putea face altceva.

Unii sustin că lovitura de stat a făcut posibil avansul mai rapid al trupelor lui Stalin în România si în Europa, în detrimentul trupelor Aliatilor occidentali. Altii văd în absenta de-a lungul anilor a unor invitatii pentru Mihai la majoritatea festivitătilor din Occident dedicate Zilei Victoriei în cel De-al Doilea Război Mondial, o condamnare tacită a loviturii sale de stat. Mihai nu a fost invitat la cea de-a 60-a aniversare a Zilei Victoriei de vreun stat vestic; a fost invitat doar la serbările din Rusia si la anumite comemorări din Cehia si Slovacia.

Domnia sub regimul comunist

4

La 6 martie1945, la presiunile ocupantului sovietic, Mihai a acceptat un guvern prosovietic dominat de Partidul Comunist Român, prim-ministru fiind numit Petru Groza. Sub regimul comunist, Mihai a functionat ca simplu sef de stat fără autoritate.

Între august 1945 si ianuarie 1946, Mihai a încercat fără succes – prin ceea ce s-a numit mai târziu „greva regală” – să se opună guvernului comunist al lui Petru Groza, refuzând să-i semneze decretele. La presiuni sovietice, britanice si americane, regele Mihai a renuntat în cele din urmă la opozitia sa fată de guvernul comunist, încetând să-i mai ceară demisia.

Nu i-a amnistiat pe Ion Antonescu sau pe liderii opozitiei, victime ale proceselor politice comuniste, deoarece, potrivit unei interpretări, constitutia îl împiedica să facă aceasta fără contrasemnătura ministrului comunist de justitie. Alte surse, precum memoriile mătusii regelui, principesa Ileana de Habsburg, citându-l pe fostul membru în biroul politic executiv al PCR, spion sovietic, ministru al apărării nationale si presupus amant al Ilenei, Emil Bodnăras, afirmă că, dacă regele ar fi refuzat să semneze sentintele de condamnare la moarte a detinutilor politici condamnati pentru „crime de război”, guvernul comunist i-ar fi sustinut decizia: „Păi, dacă regele decide să nu semneze sentinta la moarte, vă promit că îi vom sprijini punctul de vedere.” Principesa Ileana se îndoia că regele ar fi fost de acord să semneze un document neconstitutional, precum o sentintă la moarte, emisă de tribunale politice neconstitutionale: „Stiti prea bine (…) că regele nu va semna niciodată de bună voie un astfel de document neconstitutional. Dacă o va face, vi-l va pune în brate si guvernul dumneavoastră va purta vina în fata întregii natiuni. Cu sigurantă că nu vă doriti acest handicap aditional în acest moment!” Ultimul coleg de celulă al celei mai importante victime comuniste, Iuliu Maniu, liderul opozitiei anticomuniste si presedinte al PNT, partidul câstigător în alegerile generale din 1946, fraudate de comunisti, a mărturisit procurorilor comunisti că Maniu l-ar fi înjurat pe Mihai din spatele gratiilor închisorii politice în care a decedat, pentru că nu făcuse nimic în apărarea tărănistilor, în ciuda multor servicii aduse de acestia monarhiei.

Abdicarea

5

În noiembrie 1947, Mihai a călătorit la Londra la nunta viitoarei regine Elisabeta a II-a, ocazie cu care a cunoscut-o pe printesa Ana de Bourbon-Parma, care urma să-i devină sotie. Regele Mihai „nu a vrut să se întoarcă, dar personalităti americane si britanice [prezente la nunta regală] l-au încurajat să o facă”, conform unor „cercuri regaliste românesti” citate de Washington Post. Mihai a revenit acasă „la sfatul expres al lui Winston Churchill”, care „se spune că l-ar fi sfătuit pe Mihai că «mai presus de orice, un rege trebuie să fie curajos»”. Potrivit propriei sale relatări, regele Mihai nu a avut astfel de intentii de a nu reveni acasă.

După întoarcerea sa în România, Mihai a fost silit să abdice la 30 decembrie1947. Comunistii au anuntat abolirea monarhiei si instaurarea unei republici populare si au transmis la radio înregistrarea proclamatiei regelui despre propria sa abdicare[33]. În sedinta extraordinară din 30 decembrie 1947 a cabinetului, Petru Groza a declarat următoarele: Doamnă si domnilor ministri, vreau să vă comunic că actul acesta s-a făcut prin buna învoială. Regele a constatat – asa cum este scris aici – că institutia monarhiei era o piedică serioasă în calea desvoltării poporului nostru. Istoria va înregistra o lichidare prietenească a monarhiei, fără zguduiri – cum poate inamicii nostri ar fi dorit. Ca să utilizez o expresie a reginei-mame, poporul a făcut azi un divort si decent, si elegant de monarhie. Prin urmare, si actul acesta este la fel cu celelalte acte din istoria guvernării noastre. Vreau să se stie pretutindeni – si aceasta este foarte important – că lucrul acesta s-a făcut cu cumintenie, la timpul său. Noi mergem înainte pe drumul nostru, cu minimum de zguduiri la maximum de foloase. Vom îngriji ca fostul rege să plece linistit, asa cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de repros pentru acela care, întelegând glasul vremurilor, s-a retras”.[34] La 3 ianuarie1948, Mihai a fost silit să părăsească tara, urmat la peste o săptămână[35], de principesele Elisabeta de România si Ileana de Habsburg, care, potrivit ziarului The New York Times, au colaborat atât de strâns cu rusii, încât au devenit cunoscute drept «mătusile rosii» ale Regelui.

Există câteva relatări asupra motivelor abdicării lui Mihai. Potrivit acestuia, prim-ministrul comunist Petru Groza l-ar fi amenintat cu un pistol[37][38][39] si cu santajul că urma să execute 1.000 de detinuti studenti dacă nu abdică.[40] Într-un interviu din 2007 pentru New York Times[41], Mihai rememorează evenimentele: A fost santaj. Mi-au spus „Dacă nu semnezi imediat, suntem obligati – de ce obligati, nu stiu – să ucidem peste 1.000 de studenti pe care-i aveau în puscărie. Potrivit revistei Time,[2] guvernul comunist ar fi amenintat cu arestări ulterioare a mii de oameni, nu cu unele anterioare, si că apoi va scufunda tara în sânge, dacă Mihai nu abdică. Pe de altă parte, potrivit unor articole din Jurnalul National[42], din care unul citează arhivele Securitătii române[42], abdicarea regelui Mihai ar fi fost rodul negocierilor sale cu guvernul comunist, nu al vreunui santaj, negocieri în urma cărora i s-a permis să plece din tară însotit de bunurile solicitate si de o parte din suita regală[43]. Potrivit cărtii Special Tasks: The Memoirs of an Unwanted Witness – A Soviet Spymaster, autobiografice a fostului sef al serviciului de spionaj sovieticNKVD, generalul maiorPavel Sudoplatov, ministrul adjunct de externe sovietic Andrei Vâsinski ar fi purtat personal negocieri cu regele Mihai în vederea abdicării, garantându-i o parte dintr-o pensie ce urma să-i fie plătită lui Mihai în Mexic[44]. Referitor la episodul controversat al amenintării cu pistolul de către prim-ministrul de atunci, Petru Groza, regina-mamă Elena ar fi declarat, conform arhivei fiicei lui Petru Groza, că acesta s-ar fi comportat cu familia regală „mai bine ca un părinte”, iar că la 30 decembrie1947, ziua abdicării, „poporul a făcut un divort – si decent si elegant – de monarhie”.

Potrivit liderului comunist albanezEnver Hodja, care rememorează conversatiile avute cu liderii comunisti români privind abdicarea regelui, Mihai ar fi fost amenintat de către liderul PCRGheorghe Gheorghiu-Dej cu un pistol si nu de Petru Groza, pentru a determina abdicarea. Regele ar fi fost apoi lăsat să plece din tară însotit de câteva persoane din anturaj si, după cum confirmă liderul sovietic Nikita Hrusciov, rememorând confesiunile făcute de Dej,[47] cu orice bunuri dorite, inclusiv cu rubine si aur[46]. Hodja nu mentionează în cartea sa vreun santaj comunist cu vreo executie, dar afirmă că liderii comunisti români l-ar fi amenintat pe Mihai cu trupele lor armate loiale, care încercuiseră palatul regal si trupele acestuia, loiale lui Mihai.

Potrivit unei relatări din revista Time, la începutul lui 1948 ar fi existat negocieri între Regele Mihai si guvernul comunist privind recuperarea unei părti din averea lăsată în România, ceea ce ar fi întârziat denuntarea abdicării drept ilegală.

Există rapoarte conform cărora autoritătile comuniste române, obediente fată de Stalin, i-au permis regelui Mihai să scoată din România 42 de tablouri valoroase din proprietatea Coroanei României în noiembrie 1947, „pentru a pleca mai repede din tară”. Unele dintre aceste tablouri au fost, se pare, vândute prin intermediul faimosului negustor de artă Daniel Wildenstein[51]. Unul dintre tablourile apartinând Coroanei României, despre care se presupune că ar fi fost scoase din tară de rege în noiembrie 1947, a revenit în patrimoniul national în 2004 ca donatie[56][49][57] făcută de John Kreuger, fostul sot al fiicei regelui Mihai, Principesa Irina. În 2005, prim-ministrul Călin Popescu Tăriceanu[58] a declarat că acuzatiile aduse regelui Mihai de a fi scos din tară tablouri ale Coroanei sunt „mai mult decât îndoielnice” si că guvernul român nu are nici o dovadă a unor astfel de actiuni ale regelui Mihai, sustinând că, pentru perioada anterioară anului 1949, guvernul nu are o evidentă a lucrărilor de artă preluate din fostele resedinte regale. Potrivit unor istorici, există, totusi, atari evidente oficiale, începând cu aprilie 1948, una fiind chiar publicată în Monitorul oficial din iunie 1948.

Potrivit biografiei autorizate Michael of Romania: The King and the Country (2005), semnată de Ivor Porter[54], un prieten al familiei regale, care citează din jurnalul intim al reginei-mamă Elena, familia regală a scos din tară tablouri cu ocazia vizitei acesteia din noiembrie 1947 la Londra, prilejuită de căsătoria viitoarei regine Elisabeta a II-a. Potrivit aceluiasi jurnal, două din aceste tablouri, semnate de El Greco, au fost vândute în 1976. Totusi, multi alti editorialisti neagă acest cadou comunist făcut regelui si consideră aceste acuzatii drept propagandă comunistă antimonarhistă.

Potrivit unor documente de arhivă, recent declasificate, ale ministerului britanic de externe, Foreign Office, când regele Mihai a părăsit România, valorile sale financiare se ridicau la 500.000 franci elvetieni. Acestea ar fi fost, se pare, primite de la guvernul comunist, conform transcrierilor sovietice recent declasificate ale convorbirilor oficiale dintre Stalin si prim-ministrul român Petru Groza. Regele Mihai a negat în repetate rânduri în trecut[62][63][64] că guvernul comunist i-ar fi permis să ia cu sine în exil vreo valoare financiară sau bunuri de valoare în afară de patru automobile personale, încărcate în două vagoane de tren. În timpul vizitei ulterioare la New York din martie 1948, Mihai si-a permis să meargă la cumpărături pe Fifth Avenue, artera comercială cea mai scumpă din lume. De asemenea, lui Mihai i-a plăcut atât de mult avionul în care a survolat Statuia Libertătii, încât s-a gândit că l-ar putea cumpăra.

În ianuarie 1948 Mihai a început să se autointituleze print de Hohenzollern, folosind pentru prima dată în loc de rege un titlu retras familiei regale române de casa de Hohenzollern din Germania în timpul primului război mondial, recunoscând prin aceasta că la acea dată nu mai era regele României. Totusi, în cele din urmă, în martie 1948, Mihai îsi denunta abdicarea ca fiind smulsă cu forta si ilegală. Revista americană „Time” sustine că lui Mihai i-au trebuit peste două luni pentru a denunta abdicarea, deoarece negociase cu comunistii recuperarea unor proprietăti din România[48], în ciuda unui articol anterior cum că Bucurestii i-ar fi permis să scoată din tară numai 3.000 de dolari americani, patru automobile si o decoratie cu diamante si rubine, acordată de către Stalin[68]. De atunci, Mihai se semnează ca „Regele Mihai de România”.

Unii monarhisti români, pentru care Mihai e rege doar de drept divin, nu si constitutional, deoarece nu a jurat pe constitutie si nu a fost investit în functie de parlament în a doua domnie, consideră abdicarea lui din 1947 drept nulă, argumentând că aceasta a fost un act pur constitutional, nu religios, care nu îl poate decădea dintr-o pozitie în care a fost pus de Dumnezeu. Aceiasi monarhisti sustin că, în calitate de rege absolut, neconstitutional, de drept divin, Mihai reprezintă singur si pe deplin statul român si că, în consecintă, el poate dispune după cum doreste de proprietătile statului, inclusiv de tablourile Coroanei, care-i apartin si de al căror „furt” a fost acuzat.

Cu toate că s-au lansat diverse ipoteze conform cărora regele Mihai ar fi plecat cu averi mari din tară, relatările despre viata sa din exil dovedesc faptul că acesta a trebuit să-si câstige existenta prin propria-i munca si nu a dus nicidecum un trai luxos pe baza vreunei averi cu care ar fi părăsit România.

 Viata după abdicare

În iunie 1948 s-a căsătorit cu printesa Ana de Bourbon-Parma, cunoscută si sub numele de regina Ana a României, cu care are cinci fiice. Autoritătile române comuniste i-au retras cetătenia română în acelasi an. Până la sfârsitul anului 1948, cei doi locuiesc la Vila Sparta lângă Florenta, locuinta reginei-mamă Elena, iar din 1949 la Lausanne, unde se naste prima fiică, principesa Margareta. Tot la Lausanne se nasc principesele Elena, în 1951, si Irina, în 1953.

Între timp, familia se stabileste în Marea Britanie, unde va locui timp de sase ani, până în 1956, la Bramshill House în Hampshire si la Ayot St-Lawrence, în Hertfordshire. Pentru a-si câstiga existenta, Regele si Regina au înfiintat o fermă de pui si au construit un mic atelier de tâmplărie.

Regele a păstrat încă de atunci legătura cu evenimentele din tară, primind săptămânal rapoarte, analize si noutăti de la generalul Lazăr, pe care îl vedea in fiecare săptămână la Londra. De asemenea, familia a păstrat contacte stranse cu familia regală britanică, în special cu regina Elisabeta a II-a si cu principesa Marina, ducesă de Kent.

Regele, Regina si principesele s-au întors în Elvetia în 1956, după o scurtă sedere de trei luni la Vila Sparta.Regele Mihai semnase un contract cu compania aeriană Lear Jets and Co, la Geneva. Familia s-a instalat la Versoix, un mic oras de pe malul lacului Geneva, la câtiva kilometri de orasul Geneva.Aici au locuit peste patruzeci si cinci de ani si tot aici se află, pentru moment, casa familiei. Principesa Sofia s-a nascut la Atena, în 1957, iar principesa Maria la Copenhaga, în 1964.

În anul 1958 Regele a oprit colaborarea cu Lear, iar un an mai tarziu, în 1959, a înfiintat o companie de electronică si de mecanisme automate numita Metravel. Compania a functionat bine până in 1964, producând elemente pentru calea ferată si sisteme de alarmă si vânzând avioane de ocazie.[74][75]Dar, dupa cinci ani, presiunea concurentei devenise prea mare, asa că Regele si cei doi asociati au decis sa vândă compania. Regele a urmat, de asemenea, cursuri de broker la Bursa din Wall Street.

A patronat fără succese notabile Comitetul National Român, un grup care avea drept scop apărarea intereselor românesti în Occident, prezentat uneori ca guvern român în exil, dar căruia democratiile occidentale nu i-au recunoscut niciodată acest caracter.

La 25 decembrie 1990, Mihai I, însotit de mai multi membri ai familiei regale, soseste pe aeroportul Otopeni si intră în tară cu un pasaport diplomatic danez, obtinând o viză pentru 24 ore pentru a merge la Mănăstirea Curtea de Arges, unde voia sa se reculeagă la mormintele antecesorilor săi regali si să asiste la slujba religioasă de Crăciun. Însă, în drum spre Curtea de Arges, Regele si însotitorii săi sunt opriti de un baraj al Politiei, condusi din nou la aeroport si obligati să părăsească tara.În 1992, la trei ani după revolutia Română din 1989 prin care a fost înlăturat guvernul comunist, noul guvern român i-a permis regelui Mihai să revină în tară pentru a participa la prăznuirea Sf.Pasti. Regele a fost întâmpinat de populatie cu o simpatie deosebită. În Bucuresti, peste un milion de persoane au iesit în stradă pentru a-l vedea. Popularitatea regelui a îngrijorat guvernul presedintelui Ion Iliescu, regelui interzicându-i-se accesul în România pentru următorii cinci ani. În 1997, după înfrângerea electorală a lui Iliescu de către presedintele Emil Constantinescu, România i-a reactivat regelui Mihai cetătenia română si i-a permis să îsi reviziteze propria tară.

Regele Mihai si Regina Ana locuiesc, din 2004, la Aubonne, in Elvetia. De marile sarbatori crestine si in functie de angajamentele lor publice, Regele si Regina aleg sa fie alaturi de cei dragi fie la fie la castelul său de la Săvârsin din judetul Arad fie la palatul Elisabeta din Bucuresti, pus la dispozitia lor prin decizie parlamentară.

Copiii regelui Mihai :

• Margareta (Margareta de România-Duda) (născută în 1949)

• Elena (Helen Nixon McAteer) (născută în 1950)

• Irina (născută în 1953)

• Sofia (născută în 1957)

• Maria (născută în 1964).

Atât Elena cât si Irina au fii si fiice. Sofia, a cărei căsătorie nu a fost aprobată de tatăl ei, are o fiică.

Potrivit legii salice de succesiune, cu valabilitate în ultima constitutie democratică a regatului România, cea din 1923, la moartea regelui Mihai (presupunând că nu mai are băieti), în absenta schimbării constitutiei, care ar necesita restaurarea monarhiei, succesiunea revine familiei de Hohenzollern-Sigmaringen, seful acesteia, printul Karl Friedrich de Hohenzollern, aflându-se pe prima pozitie în ordinea de succesiune. (Vezi si Ordinea de succesiune la tronul României.)

La 30 decembrie 2007, într-o ceremonie privată, Mihai a promulgat noul statut al casei regale, intitulat Normele fundamentale ale Familiei Regale a României, un act considerat de unii[cine?] „nedemocratic”[80], cu însemnatate eminamente simbolică, în absenta aprobării Parlamentului, în comparatie cu Legea vechiului Statut din 1884, pe care încearcă să îl înlocuiască, act prin care a desemnat-o pe principesa Margareta drept mostenitoare a tronului cu titlurile de Principesa Mostenitoare a României si de Custode al Coroanei României. Cu aceeasi ocazie, Mihai a cerut parlamentului ca, în cazul în care natiunea română si parlamentul României vor considera potrivită restaurarea monarhiei, să renunte la aplicarea legii salice de succesiune.

La 10 mai 2011, pe fondul unor procese în Germania referitoare la fostul nume de Hohezollern-Veringen al ginerelui său, Radu, dar si a temerii, conform unora, privind eventuale pretentii ale Hohenzollernilor germani la sefia Casei Regale române, Mihai a rupt legăturile istorice si dinastice cu Casa princiară de Hohenzollern-Sigmaringen, a schimbat numele familiei sale în „al (a) României” si a renuntat la titlurile conferite lui si familiei sale de către Casa princiară. Cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani, la 25 octombrie 2011, Majestatea Sa a tinut un discurs în fata camerelor reunite ale Parlamentului României.

 Pozitii politice

Mihai nu a încurajat dezvoltarea miscării monarhiste în România, iar partidele regaliste au avut un impact prea slab asupra tării postcomuniste. El a considerat că o restaurare a monarhiei în România poate avea loc doar ca urmare a dorintei poporului român. „Dacă oamenii vor să mă întorc înapoi, mă voi întoarce înapoi” a declarat în 1990. Dar, a spus în continuare, „românii au suferit destul să li se impună si au dreptul de a fi consultati în ceea ce le priveste viitorul.” Monarhistii români se spune că ar fi oferit[85][86] tronul României ASR printului Charles de Wales, dar că acesta ar fi refuzat. Oferta ar putea fi interpretată drept rezultat al deziluziei monarhistilor români atât fată de mostenitoarea regelui, principesa Margareta, cât si fată de sotul ei, din moment ce Mihai nu a renuntat la speranta, pentru el sau familia sa, de a reveni pe tron: Se încearcă totusi să facem ca oamenii să înteleagă ce a fost monarhia la noi, ce ar putea eventual face. Potrivit unui sondaj de opinie din 2007 realizat la comanda Casei Regale, doar 14% dintre români ar fi de acord cu reinstaurarea monarhiei. Un sondaj de opinie din 2008 estimează proportia românilor în favoarea monarhiei la 16%. Surprinzător, un alt sondaj on-line din 2011 estimează ca 4/5 din utilizatorii de internet ar fi de-acord cu o eventuală revenire la forma monarhică de guvernământ.

Mihai a întreprins vizite cvasi-diplomatice în numele României postcomuniste. În 1997 a vizitat în cadrul unui tur Europa de vest, făcând lobby pentru admiterea României în NATO si Uniunea Europeană, fiind primit de sefi de stat si oficiali guvernamentali.

În decembrie 2003, în numele unui tabloid de mică importantă, Mihai a înmânat premiul Omul anului 2003 prim-ministrului de atunci Adrian Năstase, lider al partidului PSD. Unii monarhisti au privit gestul lui Mihai drept o încălcare a traditiei neutralitătii politice a monarhiei, cât si ca un compromis cu fostii săi dusmani ex-comunisti din motive financiare, în timp ce majoritatea comentatorilor politici au considerat gestul ca o noua abdicare.

 Personalitate si interese personale

Mihai a avut dintotdeauna o reputatie de taciturn. I-a spus odată bunicii sale: Am învătat să nu spun ce simt si să le zâmbesc celor pe care-i urăsc cel mai mult.

Înainte de a o cunoaste pe viitoarea sa sotie, Ana de Bourbon-Parma, Mihai a avut o legătură amoroasă, între altele, si cu o grecoaică, Dodo Chrisolegos, protejată a liderei PCRAna Pauker. Unii sustin că a fost posibilă influentarea politică a regelui Mihai prin această legătură.

Regele Mihai este pasionat de automobile, în special de jeepuri militare. Mihai e pasionat si de avioane, lucrând ca pilot de curse comerciale în exil. Mihai este interesat si de genealogia regală si aristocratică, oferindu-si în 1998 patronajul onorific, împreună cu regele Juan Carlos I al Spaniei, republicării celebrului Almanah de la Gotha.

La 10 mai 2007, regele Mihai a primit premiul Hanno R. Ellenbogen, o distinctie acordată anual de Prague Society unei persoane publice care a contribuit la întelegerea si cooperarea internatională. Laureatii anteriori ai premiului sunt Vaclav Havel, fost presedinte al Cehoslovaciei (1990-1992) si Republicii Cehe (1992-2003), Lordul Robertson, fost secretar general al NATO (1999-2004), Madeleine Albright, fost secretar de stat al SUA (1997-2001), maestrul Vladimir Ashkenazy si regizorul Miloš Forman. Din 8 aprilie 2008, regele Mihai e membru de onoare al Academiei Române.

 

Mirleneanu Dragos.

Sistemul Nostru Solar


Sistemul solar

Sistemul solar este un ansamblu component al Galaxiei Calea Lactee, fiind alcătuit din Soare, planete, sateliți naturali, comete, asteroizi, meteori și materie interplanetară.

Mai general, o stea împreună cu alte obiecte cerești ce gravitează în jurul său se numește sistem stelar, termenul „solar” referindu-se strict la steaua numită „Soare” (din lat.sol).

Contextul galactic

În cadrul galaxiei noastre, Calea Lactee, sistemul solar se află pe unul din brațele exterioare, numit Brațul Orion sau „pintenul local”, într-o regiune cu o densitate de materie relativ mică, lucru care se presupune că a avut efecte benefice asupra apariției vieții pe Pământ. Soarele împreună cu întregul sistem solar se află într-o mișcare de revoluție în jurul centrului galaxiei, aflat la o distanță de 25.000—28.000 ani-lumină (aproximativ jumătate din raza galaxiei), cu o perioadă de revoluție de aproximativ 225-250 milioane de ani (anul galactic al sistemului solar). Viteza de deplasare pe această orbită circulară este de aproximativ 220 km/s, iar direcția este orientată spre poziția actuală a stelei Vega.

În imediata apropiere se află sistemul de trei stele Alfa Centauri (din constelația Centaurus), compus dintr-o pereche de stele (Alfa Centauri A și B) asemănătoare Soarelui, în jurul cărora gravitează la o distanță de 0,2 ani-lumină pitica roșie Alfa Centauri C, de o luminozitate relativ mică. Aceasta din urmă este steaua cea mai apropiată de Soare, la o distanță de 4,24 ani-lumină, motiv pentru care mai este numită „Proxima Centauri”. În continuare în ordinea distanței se găsesc:

  • Steaua lui Barnard: 5,9 ani-lumină
  • Wolf 359: 7,8 ani-lumină
  • Lalande 21185: 8,3 ani-lumină
  • Sirius: 8,6 ani-lumină
  • UV Ceti: 8,7 ani-lumină
  • Ross 154: 9,7 ani-lumină.

Caracteristici ale planetelor

Tabelul de mai jos prezintă diametrul, masa și raza orbitală a planetelor, toate cantitățile fiind normalizate la cele ale Pământului.

Dimensiunle planetelor

Planetă

Diametru
ecuatorial

Masă

Razăorbitală

Mercur

0,382

0,055

0,38

Venus

0,949

0,815

0,72

Pământ

1,00

1,00

1,00

Marte

0,53

0,107

1,51

Jupiter

11,20

317,80

5,20

Saturn

9,41

95,152

9,54

Uranus

3,98

14,536

19,22

Neptun

3,81

17,147

30,06

Planete interioare si exterioare

Comparaţie între Soare şi planetele sale

      MERCUR – dintreplanetelecaPamantul, Mercuresteceamai mica siceamaiapropiata de Soare. In timpulzileitemperaturile de peMercur pot atinge 700 K., iar in timpulnoptii pot scadepana la 100 K. Presiunea de pesuprafataluiMercureste de celmult 1 milibar. O caracteristicaspecificaluiMercurestealdeboul, saucapacitatea de a reflectarazelesolare. AldeboulluiMercureste de 0,12. PesuprafataluiMercur se pot observacratere, brazde, rupesurisilineamente. Mercurnu arenici un satelit.
Diametrulecuatorial: 4878 km. ;
Perioada de rotatie in jurulaxei: 59 zile ;
Densitateamedie: 5,44 g/cm@3 ;
Timpul de rotatie in jurulsoarelui: 88 zile ;
     VENUS – pentrucaapartinecelormaistralucitoarecorpuriceresti a fostnumitadupazeitafrumusetii la greci. Este de 15 orimaistralucitoaredecat Sirius consideratceamaistralucitoarestea. Venus se apropiecelmaimult de Pamant, trece la numai 42 milioane km de noi. Atmosferaestealcatuita in majoritate din bioxid de carbon ( 96% ), alteelemente: 3,5% nitrogen, 0,135% aburi de apasialte gaze. Bioxidul de carbon creazaefectul de sera, decitemperaturaestefoarteridicata de aproape 700 K. Presiuneaatmosfericaeste de 90 bari.
Diametrulecuatorial: 12.104 km ;
Perioada de rotatie in jurulaxei: 243 zile ;
Densitateamedie: 5,26 g/cm@3 ;
Perioada de rotatie in jurulSoarelui: 225 zile;
Nu are sateliti ;

     MARTE – (planetarosie) suprafataplaneteiesteacoperita de cratere. Atmosferaestealcatuita din 95% bioxid de carbon, 3% azotsialte gaze. CasiPamantul, Marte areIonosfera. Temperatura in timpulzileiura la 15 grade C iarnoapteascade la –80 grade K. Poliiplaneteisuntacoperiti de calote de gheata. In timpulveriicalotele se micsoreazasau se topesc in totalitate. PeMarte se pot observafurtuni de nisip a carorvitezapoatesaajunga la 60 km/h si se pot inaltapana la 30 km. CelemairecentecercetariaratacaMarte are o rezervaimensa de apachiarmai mare decat a Pamantului. Marte are doisatelitidescoperiti de Asaph Hall in 1877, numitiPhobossiDeimos, dupacaiizeuluirazboiului.
Diametruecuatorial: 6794 km ;
Perioada de rotatie in jurulaxei: 24 h 37’ ;
Densitateamedie: 3,93 g/cm@3 ;
Perioada de rotatie in jurulSoarelui: 687 zile.
     JUPITER – esteceamai mare planeta din sistemul solar. Nu aresuprafatasolidavizibila. O formatiunespecifica de pesuprafataplaneteiestePata Rosie. A fostobservata prima data de astrologulfrancez Jean D. Cassini in 1665. Pata are 48.000 km lungimesi 11.000 km latime. Se presupunecaeste un ciclonatmosferic al planetei Jupiter. Temperatura de pesuprafataplaneteieste de 2000 K. Presiuneaeste de 200.000 orimai mare decat a Pamantului. Din masatotala 76% estehidrogeniar 22% heliu. Are 16 sateliti: Metis, Amalthea, Thebe, Io, Europa, Ganimede, Callisto, Leda, Himalia, Lysithea, Elara, Ananke, Carme, Pasiphae siSinope.
Diametrulecuatorial: 142.800 km;
Perioada de rotatie in jurulaxei: 9h 55’ ;
Densitateamedie: 1,3 g/cm@3 ;
Perioada de rotatie in jurulSoarelui: 11,86ani .
     SATURN – esteceamaiindepartataplanetadintreplanetelecunoscute in antichitate. Ineleleplanetei se afla in planulecuatorului, ele au fostobservate de Galilei in 1610. Inelelesuntformate din particulemiciprobabilbucati ale unuisatelitsfaramat din cauzaatractieigravitationale. Probabilitateaeste mare caelesa fie acoperite de un strat de brumasaugheata. Unul din satelitiiSaturnului are atmosferaformata in proportie de 99% din azot. Saturn are 21 de sateliti: Atlas, Prometeu, Pandora, Epimetheu, Janus, Mimas, MimasB, Encelad, Tethys, Telesto, Calypso, TethysB, TethysC, Dione, 1980S6, DioneB, Rhea, Titan, Hyperion, Iapetussi Phoebe.
Diametrulecuatorial: 120700 km ;
Perioada de rotatie in jurulaxei: 10 h 40’ ;
Densitateamedie: 0,7 g/cm@3 ;
Temperaturamedie: 180 grade C ;
Perioada de rotatie in jurulSoarelui: 29,46 ani ;
     URANUS – a fostdescoperit de William Herschel pe 13 martie 1781. Este mai mare de 60 oridecatPamantul. Este o lume de gheatainvelitde hidrogen, heliusimetan. Temperatura nu depaseste 103 K. La inceputulanului 1977 uncercetator a semnalatexistentaunuiinel. Dupainformatiilesondei “Voyage 2”, inelulestealcatuit din 11 inelemaimici. Are 15 sateliti, 10 dintreacestia se afla la 50.000 – 86.000 km de planeta.Celelalte 5 sunt: Miranda, Ariel, Umbriel, Titaniasi Oberon.
Diametrulecuatorial: 508.00 km ;
Perioada de rotatie in jurulaxei: 17h 14’ ;
Densitateamedie: 1,2 g/cm@3 ;
Perioada de rotatie in jurulSoarelui: 84 ani.
     NEPTUN – a fostdescoperit in 1846. Cercetarile au demonstratcatraectoriaplanetei Uranus esteinfluentata de o altaplaneta. Astrologul U. Leverrier a prevazutexistentauneiplaneteperturbatoare. A trimiscalculele la Berlin undeJohanen Galle a gasitplaneta la 1 grad distanta de loculprevazut de Liverrier. Neptunestefratelegeaman a lui Uranus, dar are atmosferamaibogata in metan, ceeace ii conferaculoareaalbastra. O formatiunece se poateobservaesteMareaPetaInchisa, care este un cicloncasiPata Rosie. Planeta are 8 sateliti, dintre care doi au nume: Triton siNreida.
Diagonalaecuatoriala: 486.000 km ;
Perioada de rotatie in jurulaxei: 16 h 3’ ;
Densitateamedie: 1,6 g/cm@3 ;
Perioada de rotatie in jurulSoarelui: 164,8ani.
     PLUTO – a fostdescoperitape 12 martie 1930. Stimfoarteputinelucruridespreaceastaplaneta. Inca nu s-a pututdemonstraca are atmosfera. S-a demonstratnumaica Pluto are unsatelit: Charon.

Planeta V

Astronomii John Chambers și Jack Lissauer de la NASA au dedus prin simulări pe calculator că este posibil ca în trecutul îndepărtat (acum mai mult de 4 miliarde de ani) să fi existat o planetă terestră între Marte și centura de asteroizi. Cercetătorii spun că această planetă, pe care au numit-o „planeta V”, s-a format pe o orbită cu excentricitate redusă, dar că în urma interacției gravitaționale cu asteroizii a intrat pe o orbită foarte excentrică și în cele din urmă a căzut pe Soare. Aceste interacții gravitaționale au dus la apariția asteroizilor care și în prezent intersectează orbita lui Marte; în același mod a crescut și rata de impact cu Luna.[1][2]

Explorarea planetelor

Lansare

Misiune

Eveniment

1962

Mariner 2 (SUA)

Prima sondă care a transmis date despre Venus

1965

Mariner 4 (SUA)

A trimisprimeleimagini de peMarte

1969

Mariner 6 si 7 (SUA)

Au cercetatatmosferamarțiană

1970

Venera 7 (URSS)

Prima aterizarepe Venus; prima aterizarepealtăplanetă

1972

Venera 8 (URSS)

A aterizatpe Venus și a transmismesaje

1973

Mariner 10 (SUA)

PrimulzborpelângăMercur

1973

Pioneer 10 (SUA)

Primulzborpelângă Jupiter

1973

Pioneer 11 (SUA)

Primulzborpelângă Saturn

1976

Viking 1 si 2

Prima aterizarepeMarte; a transmisimaginișianalize de sol

1977

Voyager 1 si 2 (SUA)

A exploratsatelițiilui Jupiter; a zburatspre Uranus șiNeptun

1992

Ulysses

Zborpestepoliilui Jupiter

1995

Galileo (SUA)

Prima sondăînatmosferalui Jupiter

1997

Pathfinder (SUA)

Vehicul Sojourner – analizachimică a rocilor de peMarte

MirleneanuDragosMihai