Societatea medievală

Societatea medievală era organizată după un sistem social și politic cunoscut sub denumirea de feudalism, care îi este specific Evului Mediu. Acesta a fost un sistem de organizare a societății în care aristocrația agrară și militară stăpânea pământul și țăranii. Structurile de acest tip s-au impus în toată Europa în etape diferite, dar s-au dezvoltat mai complet în Franța, în secolele IX-XIV. Nobilii și țăranii erau principalele categorii sociale în orânduirea feudală.[1] Nobilii, posesorii de pământuri, dețineau puterea economică și politică. Țăranii, lucrători ai pământului, și-au pierdut, în număr tot mai mare, libertatea, ajungând în șerbie. Alături de aceste categorii, locuitorii orașelor au început să joace un rol tot mai important în viața societății, pe măsură ce s-au dezvoltat meșteșugurile și comerțul.[2]

Nașterea sistemului feudal

Feudalismul se întâlnește, în forme diferite, atât în Asia (China, Japonia, Persia), cât și în Europa, în condițiile în care statul, incapabil să plătească cu bani serviciul militar al celor care-l apărau, le distribuia pământ. Într-o asemenea situație, statul fiind lipsit de autoritatea necesară, au apărut legături personale, ierarhice, între oameni. Ele au fost impuse de sus în jos muncitorilor neliberi ai pământului, legați de brazdă (foștii sclavi înlocuiți prin șerbi). Aceeași situație economică a adus și în cadrul clasei dominante o solidaritate liber consimțită, reciprocă, așa încât inferiorul (vasalul) primea anumite drepturi, iar superiorul (seniorul) își recunoștea unele îndatoriri. Denumirile |de „senior” și „vasal” sunt caracteristice numai pentru Occidentul european, unde s-a dezvoltat forma cea mai timpurie și mai completă a sistemului feudal de relații între membrii clasei stăpânitoare. Starea de război aproape neîntrerupt în care se trăia a favorizat construirea unei elite militare. Numai acești războinici, singurii care aveau libertatea de a-și alege stăpânul, au făurit ordinea de stat feudală. Feuda (sau feudul) reprezenta acel pământ pe care-l primea cineva (vasalul) în anumite condiții de supunere față de mai-marele său (seniorul). „Nobilii n-au nevoie să suporte constrângerea niciunei puteri. Ei sunt războinici, protectori ai bisericilor, ai celor mari și, deopotrivă, ai celor mici… Cealaltă clasă este aceea a slujitorilor. Aceasta nu dobândește nimic decât cu prețul trudei. Servitorii furnizează lumii întregi bani, haine și mâncare. Casa lui Dumnezeu, pe care o credem una singură, este, deci, împărțită în trei: unii se roagă, alții se luptă, iar ceilalți muncesc. Aceste trei părți, coexistând, nu admit să fie despărțite. ” (—Episcopul Adalberon despre societatea medievala) Așadar, o organizare care unea undeva, la vârf, toate liniile de supunere și, în același timp, de stăpânire a pământului, cu țăranii care-l lucrau cu tot. De rege, care era cel dintâi împărțitor de pământuri, depindeau marii săi vasali, aceștia fiind totodată seniori pentru o mulțime de vasali mai mici, fiecăruia dintre ei revenindu-i o posesiune de pământ și oameni. Războinicii care luptau călare se numeau cavaleri. Fiind socotiți mai presus de mulțimea de rând, a oamenilor liberi și neliberi, se înrudeau numai între ei și erau mândri de vechimea poziției în care se găseau, moștenită de la strămoșii lor: aceștia erau nobilii. Paralel cu elita militar, nobiliară, societatea medievală creștină cunoștea și un alt grup respectat, cel al cărturarilor, oameni ai Bisericii (clerici).[4] Viața într-un lăcaș de rugăciune, fie el biserică sau mănăstire, era supusă unor reguli de disciplină aspră, dar echivala cu condiția liberă. Ca mijlocitori între oameni și Dumnezeu, clericii ocupau o poziție privilegiată. Primind numeroase danii de pământuri, așezămintele religioase au devenit proprietare ale unor domenii întinse, pe care le dețineau în deplină folosință, ca și pe șerbii care le cultivau.

Occidentul Europei

În vremea aceea, pământul era împărțit în moșii mari. Pentru a-l cultiva, nobilii nu mai aveau la îndemână sclavi, ca în antichitate, nici bani pentru a angaja lucrători cu ziua. Ei au fost siliți să-și împartă moșiile în loturi și să le dea în folosință țăranilor. În schimb, țăranii dădeau proprietarului o parte din recoltă și-i lucrau și partea lui de moșie, beneficiind, totodată, de protecția acestuia. Pentru a porni în campanie, un războinic avea nevoie de un cal puternic de luptă, de armură, scut și spadă. Mai era nevoie de un scutier care să poarte armele și de un cal pentru acesta. ” Măritului domn…, iar eu… Întrucât este știut de toți cum că eu n-am câtuși de puțin cu ce să mă hrănesc sau să mă pot îmbrăca, de aceea rog milostivirea voastră și voința îmi poruncește ca să mă încredințez ocrotirii voastre și să mă supun. Ceea ce de altfel am și făcut. Anume în așa chip, ca să fiți datori să mă ajutați sau să mă întrețineți atât cu hrană, cât și cu haine cât timp voi putea să vă slujesc și să vă fiu de folos, potrivit condiției celor liberi. ” (—Formulele de la Tours) Nevoile militare au dat o mare dezvoltare acestui sistem. Pe timpul Carolingienilor, oștenii erau obligați să se echipeze și să se înarmeze pe seama lor. Statul nu le putea da nici arme, nici bani. Dar echipamentul unui călăreț costa scump. Începând cu veacul al IX-lea, armatele nu se mai compuneau decât din călăreți. Pentru a permite oamenilor lor să se echipeze și să se înarmeze, regii au fost siliți să le împartă pământul. Regele era stăpânul întregului pământ și, după tradiția germanică, putea să-l împartă, să-l dea cui dorea. Pământul astfel cedat s-a numit feud, și cel care îl primea avea drept de folosință asupra lui, în schimbul serviciilor aduse. Adeseori, țăranii liberi, care dețineau sau nu pământ, se închinau unui nobil pentru a obține ocrotirea acestuia.

Estul Europei

„Cu mila lui Dumnezeu, Noi Alexandru Voievod, Domnul țării Moldovei, facem cunoscut că această adevărată slugă și boier al nostru, credinciosul Dan Uncleată, ne-a slujit nouă cu dreaptă și credincioasă slujbă. De aceea, noi, văzându-l cu dreaptă și credincioasă slujbă, l-am miluit și i-am dat în țara noastră, în Moldova, șase state. Toate acestea să-i fie de uric cu tot venitul lui. ” (—Document de la Alexandru cel Bun, 1429)             Europa răsăriteană era răspândit mai ales acel feudalism care a existat și în Imperiul Bizantin și în statele balcanice. Boierimea datora slujbă credincioasă domnului țării care era proprietarul întregului pământ. Domnul era atotputernic și toți trebuiau să-i dea ascultare. Boierii erau, in același timp, mari proprietari de pământ, dar și dregători domnești și, din această cauză, ei participau la administrarea țării. Boierii aveau obligația de a-l însoți pe domn în campaniile sale militare și de a-i aduce cete de luptători, recrutați de pe moșiile lor. În timp de pace, ei îl asistau pe domn în administrarea țării și împărțirea dreptății. Se pare că aristocrația cea mai veche cunoscută de feudalismul românesc a apărut înainte de formarea statelor, în perioada contactelor cu pecenegii, cumanii și tătarii, care exploatau populația locală și bogățiile naturale (pește, sare, pășuni). Boierii din țările române erau stăpâni deplini pe moșiile lor, beneficiind de scutiri fiscale. Aceste domenii boierețti erau întreținute cu ajutorul țăranilor dependenți (vecini sau rumâni) sau al țăranilor așezați cu învoială (oameni liberi fără pământ). Obligațiile lor față de boieri sau mănăstiri erau dijma (a zecea parte din produse), claca (robota în Transilvania) și taxe bănești. Alături de această țărănime aservită exista și o puternică țărănime liberă, organizată în obști sătești, ce purta diferite denumiri. Reprezentanții acestor sate libere se numeau moșneni în Țara Românească și răzeși în Moldova. Însă, în amele țări, ca și în întregul răsărit al Europei, călătorii remarcau numărul redus al brațelor de muncă, precum și starea de nesiguranță pricinuită de războaie.

Lumea orientală

În Orient, economirea rurală păstrează caracteristicile sale anterioare. Societatea rurală era împărțită între o majoritate de țărani săraci și o minoritate de mari proprietari. Țăranul trebuia să plătească impozit statului și multe alte obigații marilor proprietari funciari. Curând, situația lor a devenit grea, ei ridicăndu-se la luptă, lumea orientală fiind de multe ori zguduită de aceste revolte. Ca și în Occident, pământul rămânea sursa de hrană pentru popor. Deși sistemul de cultivare a pământului era rudimentar, s-au practicat ingenioase tehnici de irigare, ce s-au răspândit până în lumea musulmană sau în Spania; producțiile agricole au fost mai mari și prin introducerea și difuzarea de noi culturi. Formele de viață din China, în cultura căreia se întâlnesc folosofia lui Confucius și budismul, legea milei față de săraci, au trecut apoi în Coreea și de acolo în Japonia. Aceste țări n-aveau nicio legătură cu lumea europeană.           „Când țăranii sunt… foarte scăpătați, ei își vând ogorul și coliba. Dacă este un an bun, ei își plătesc datoriile, dar recolta avia s-a încheiat că vasele de cereale sunt deja goale… Acum, orânduielile asupra pământurilor sunt foarte duielile asupra pământurilor sunt foarte încălcinate. Săracii se sprijină pe cei bogați și ajung servitori la particulari. ” (—Lu Tsi, 754-824)

Nobilimea

Spre deosebire de aristocratul roman care locuia în oraș, seniorul feudal trăia la țară. Locuința lui era o fortăreață, un castel așezat pe o înălțime și înconjurat de ziduri groase. Un șanț larg și adânc, plin cu apă, îi împiedica pe dușmani să se apropie de zid. Intrarea era apărată de două turnuri între care se afla poarta. Peste șanț se putea trece pe un pod mobil. În interiorul castelului se aflau locuința seniorului și tezaurul. Puteai găsi aici, de asemenea, locuințele slugilor, magazii și grajduri pentru animale. Din secolul al XIII-lea, au apărut hornurile, ferestrele cu geamuri și lumânările de seu și de ceară. Locuințele seniorilor au devenit mai încăpătoare, mai luminoase și mai confortabile. Curtea era destul de largă pentru a permite, în caz de război, să se refugieze acolo țăranii de pe domeniu. Erau castele care puteau adăposti mai multe sate, cu vitele și cu toți locuitorii.             În Evul Mediu, pământul nu a fost numai un mijloc de existență, ci și un instrument de stăpânire. Domeniul feudal îi asigura nobilului atât putere economică, prin recolte și taxe, cât și putere politică. Dacă, la început, feudele erau acordate numai pe durata cât vasalul aducea servicii seniorului, mai târziu domeniile puteau fi lăsate ca moștenire urmașilor. Proprietarul a dobândit dreptul de a strânge dări de la țărani, de a-i judeca și aresta, drept ce înainte aparținuse statului. Unii seniori aveau dreptul chiar de a bate monedă. Trimișii regelui nu puteau călca pe moșiile lor fără învoirea proprietarului, nici măcar pentru a urmări un ucigaș. Seniorii au devenit, astfel, adevărați suverani pe moșiile lor. Suveranitatea, adică puterea supremă care aparținea statului, s-a fărâmițat în folosul nobilimii laice și al așezămintelor bisericești posesoare de feude. Principalele ocupații ale nobililor erau războiul, serbările militare și vânătoarea. În timp de pace, se organizau adesea turniruri (întreceri cavalerești în care participanții își dovedeau măiestria în mânuirea armelor).[6] Vânătoarea era un alt fel de exercițiu sportiv pentru nobili, dar și o sursă de trai. În alimentația oamenilor din Evul Mediu, carnea de vânat era foarte căutată. Tinerii nobili învățau cum trebuie să urmărească cerbul sau mistrețul și cum să mânuiască armele de vânătoare.

Raporturile dintre seniori și vasali

Aceste raporturi erau determinate de datină. Vasalul era obligat să-și recunoască în mod solemn dependența de seniorul care i-a dat pământ cu drept de posesiune. El se prezenta înaintea seniorului pentru a-și depune omagiul, declarând că devine „omul lui”.           În schimbul jurământului, seniorul dădea vasalului o feudă (o bucată de pământ, un sat, o parte dintr-un sat). Depunerea omagiului și învestirea creau între senior și vasal o serie de obligații reciproce. Vasalul se obliga să respecte persoana, familia, onoarea și averea seniorului. Aceasta era datoria de credință (fidelitatea). Vasalul trebuia să-și însoțească seniorul în război (dar nu mai mult de 60 de zile pe an). El trebuia să ia parte la consfătuirile la care îl convoca și să asiste la scaunul de judecată. Acestea erau îndatoririle de sfat. În cazul în care seniorul își înălța fiul la rangul de cavaler sau își mărita fiica sau când el însuși pornea în cruciadă[7], vasalul era obligat să-i dea seniorului un ajutor în bani. La rândul său, suzeranul era dator să-și susțină vasalul contra dușmanilor acestuia, să-i facă dreptate, să-l sfătuiască la nevoie și să-i ocrontească familia în caz de moarte. Seniorul și vasalul erau legați deci printr-un adevărat contract. Când vasalul sau suzeranul nu-și respectau obligațiile, jurământul înceta să mai fie valabil. Vasalul care-și înșela suzeranul se făcea vinovat de trădare și își pierdea feudul. Suzeranul care nu-și respecta vasalul sau abuza de drepturile sale față de acesta își pierdea drepturile asupra feudului. În principiu, toți nobilii erau egali. Întinderea pământului și numărul vasalilor stabileau însă o ierarhizare pe care ei o recunoșteau și o exprimau în termeni preciși.

Cavalerul

Biserica s-a străduit să folosească forța și solidaritatea nobililor, îmblânzind obiceiurile lor brutale și oferindu-le exemplul cavalerului creștin – un ideal moral de oștean al lui Hristos. Din secolul al XII-lea, în rândul cavalerilor erau admiși numai fii de nobili. După ce-și făcea ucenicia la curtea unui senior, tânărul nobil primea armele de cavaler. O rudă sau seniorul său îi încingea sabia și îi lega pintenii, apoi îi dădea o palmă după ceafă și-i spunea: „Fii viteaz!”, ca să-și aducă aminte întreaga viață de codul moral cavaleresc: obligația de a fi viteaz și loial, de a respecta în lupta cu adversarul legile onoarei (a nu ataca un adversar neînarmat), de a-și ține cuvântul și de a nu minți niciodată.[6] Ceremonia aceasta, laică la început, a devenit, cu timpul, un ritual religios. Biserica a intervenit mai întâi binecuvântând steagul și armele viitorului cavaler, apoi consfințind însuși actul învestituirii. În cele din urmă, întreaga ceremonie a învestirii se petrecea în fața altarului. Înainte de a fi înarmat, cavalerul era supus unor practici de purificare: post, veghe, spovedanie și împărtășanie. Apoi, preotul vinecuvânta armele și spunea: „Binecuvântează, Doamne, armele robului tău ca să devină apărător al bisericilor, văduvelor, orfanilor și tuturor slujitorilor săi contra urgiei păgânilor”. Onoarea era suprema valoare pentru un cavaler. Războiul nu era numai o meserie, era o pasiune care nu avea să dispară decât o dată cu scăderea superiorității militare, politice și economice a nobilimii feudale.

Țăranii

Țărănimea, partea cea mai numeroasă a sociețătii feudale, era împărțită în mai multe categorii, în funcție de statutul social și, desigur, de avere.

Țăranii liberi	Țăranii dependenți
Aveau dreptul de a părăsi moșia pe care locuiau. Adesea, locuiau în sate (obsti) libere, având conducători proprii. Puteau lăsa moștenire averea pe care o dețineau. Aveau obligații către stat și către Biserică: în bani – taxe și redevențe; în muncă – la contruirea drumurilor sau a podurilor; aveau, precum în Tara Românească și în Moldova, datoria de a participa la oaste.	Erau „legați de glie” (nu aveau voie să părăsească moșia pe care locuiau). Nu se puteau căsători decât cu acordul seniorului si doar cu cineva de pe moșia acestuia. Nu puteau transmite urmașilor pământul decât cu acordul seniorului și plătind o taxă. Urmasii lor aveau statutul de șerbi. Nu erau admiși ca martori în procese. Aveau diverse obligații față de seniori.

În fața abuzurilor și violențelor, țăranii nu aveau niciun mijloc legal de apărare. Nemulțumirea acestora, manifestată prin răscoale, a crescut în secolul al XIV-lea, în împrejurările Războiului de o sută de ani. Astfel de răscoale au izbucnit în Franța, în 1358, și în Anglia, în 1381. La începutul secolului al XV-lea, răscoalele s-au extins și în Europa centrală, apoi în Cehia (1434) și în Transilvania (Răscoala de la Bobâlna, din 1437)

Orășenii

La începutul Evului Mediu, cele mai multe orașe depindeau de un episcop sau de un senior care avea o casă întărită în interiorul orașului. În secolul al XI-lea, în afara zidurilor cetății s-a format câte o așezare nouă („burg”), ai cărei locuitori, burghezi, cereau libertăți: de a ține o piață, de a nu mai fi șerbi. La sfârșitul secolului al XI-lea, pentru a obține aceste avantaje, în anumite orașe s-au format asociații numite comune. În cursul secolului al XII-lea, cucerirea libertăților s-a petrecut adesea pașnic. Seniorul sau episcopul îngăduia transformarea corvezilor în dări în bani și acorda privilegii pentru a atrage noi locuitori. Un document scris (charta) preciza acordul dintre cele două părți, fixa drepturile seniorului și privilegiile acordate orășenilor. Dacă seniorul refuza să acorde charta, comunele se revoltau, ceea ce ducea la apariția orașelor libere. Anumite comune foarte puternice, precum Colonia (Köln) în Germania, Pisa, Florența, Siena (în Italia) au devenit total independente.             A fi liber, a avea câte o casă sau pământ în oraș și a plăti o taxă comunei erau condițiile pentru a fi socotit orășean cu drepturi depline. Comunele erau conduse de magistrați (consuli, priori). În fruntea lor era un primar (burgermeister, mayor) care conducea ședințele consiliului. Fiecare comună avea un tribunal și o forță poliționească, veghind la respectarea regulamentelor orașului și brestelor. Populația orașului era dominată de patricieni, adică marii negustori și fruntașii corporațiilor. Dintre aceștia erau aleși consilierii, care administrau orașul conform intereselor lor. Poporul de rând (mici meșteșugari și negustori, ucenici, calfe, lucratori) primea salarii mici pentru munca depusă. La sfârșitul secolului al XIII-lea și în secolul al XIV-lea aceștia s-au răsculat, au reclamat mărirea salariilor și împărțirea puterii. Aceste revolte erau, adesea, înăbușite cu asprime. Meșteșugarii lucrau în ateliere mici, deschise spre stradă. Acestea erau conduse de către meșter, stăpânul atelierului, care angaja luctrători și ucenici. Meșteșugarii care practicau aceeași meserie se grupau în anumite cartiere. Meșteșugarii aparțineau, de asemenea, unei bresle (corporații). Breasla acorda ajutor membrilor în caz de nevoie, impunea regulamentul privind durata timpului de lucru, salariile, prețutile și calitarea mărfurilor.             O dată cu secolul al XI-lea, când osașele au început să se mărească, micii negustori plecau la sate pentru a schimba produsele meșteșugărești și a cumpăra lână, hrană și lemnele necesare orășenilor. Puțin câte puțin, negustorii au căpătat o poziție tot mai importantă în orașe. Ei furnizau materia primă, fixând comenzile și prețul produselor. Pe măsură ce drumurile au devenit mai sigure și au fost inventate noi mijloace de circulație a banilor, activitatea negustorilor s-a dezvoltat. Mijloacele de plată s-au îmbunătățit datorită argintului extras din minele din Boemia, baterii unor monededin aur și apariției cecurilor. Negustorii se grupau și ei în asociații, numite hanse. Cea mai puternică era Hansa germanică, formată de negustorii din regiunea Mării Baltice, în secolul al XII-lea.

Statutul românilor din Transilvania

După cucerirea Transilvaniei de către maghiari, s-au găsit față în față nu două neamuri, ci două clase sociale: nobilii și țăranii. Nobilimea românească din Ardeal, încetul cu încetul, s-a maghiarizat, trecând la catolicism, sau a coborât în rândul țăranilor, dar în secolul al XVI-lea ea exista încă sub denumirea dată de maghiari de „nemeși”. Nobilii români, ca și cei maghiari, aveau dreptul de a-i judeca pe țăranii supuși și de a merge călare la război. Începând cu secolul al XIV-lea, nobilimea românească din Ardeal , printr-un lung șir de deposedări și nesocotiri ale statutului ei, a început să decadă. Cauza dispariției ei a costat în primul rând în religia ortodoxă a românilor. Regalitatea maghiară nu recunoștea titlul de nobil decât catolicilor, iar ceilalți erau reduși la starea de iobăgie.[9] Țărănimea din Transilvania se bucura și ea de oarecare privilegii la începutul stăpânirii maghiare. Dar drepturile românilor nu erau drepturi scrise, pentru că ele nu proveneau de la regii unguri, ci erau mai vechi decât stăpânirea maghiară. Din această cauză, drepturile țăranilor români au fost încălcate și, treptat, crescând puterea clasei nobiliare, ei au devenit iobagi, șerbi sau jeleri. Prin „dreptul românilor”, populația românească avea privilegiul de a-și alege conducătorii – cnejii de sat sau de vale și voievozii de sate[9]. Aceștia îi reprezentau în fața stăpânirii. Românii aveau dreptul de a-și alege judecătorii și de a strânge birul printr-unul dintre ai lor. La nivel local, instituțiile românești autonome administrau, împărțeau dreptatea, vegheau la plata dărilor, dar adresau plângerile lor către voievod sau chiar către rege. În Hațeg, Hunedoara și Maramureș s-au păstrat până târziu adunările nobililor români. Scăderea numerică a acestei categorii sociale a fost compensată de noi înnobilări în vremea luptelor cu turcii, mai ales în secolele XVII-XVIII, ajungând la peste 12.000 de familii. Românii din Transilvania au fost sub mai multe administrații. Administrația regalității maghiare, de la începtul secolului al XII-lea, cu o primă dovadă a stăpânirii, Comitatul de Bihor, fondat în 1111. Până în 1176, regalitatea magiară a încercat să își impună propriul sistem de guvernare în Transilvania, principatul , dar nu a reușit. Ca atare, în 1176, la conducerea Transilvaniei se instalează un voievod (specific românilor), voievodul Leustachiu (Leustachius). După înfrângearea de la Mohacs, din 1526, Ungaria va avea parte de o decădere, culminând cu desfințarea regatului maghiar. Din 1544, Transilvania devine principat autonom în cadrul Imperiului Otoman. Urmează o perioadă în care conducerea internă a Transilvaniei va avea fluctuații mari, culminând cu Unirea din 1600, reușită de domnitorul român Mihai Viteazul. Această unire nu a rezistat însă numai un an. După ce de-al doilea asediu otoman al Vienei, respins de forțele combinate austriece-polone, Imperiul Otoman va intra în perioada de decădere a sa, culminând cu transformarea lui în republică, după Primul Război Mondial. Astfel, în Europa se accentua domnia unui nou imperiu, Imperiul Habsburgic. Expansiunea acestuia a ajuns în 1699, la porțile Transilvaniei. Drept rezultat, Transilvania și-a schimbat încă o dată cârmuitorii, devenind principat în cadrul Imperiului Habsburgic.   de Mirleneanu Dragos a XII-a C

Emil Racoviţă

„A şti sau a nu şti, aceasta este întrebarea” Emil Gheorghe Racoviţă (n. 15 noiembrie 1868 la Iaşi, m. 19 noiembrie 1947 la Cluj), biolog român de renume mondial, explorator polar, fondator al biospeologiei şi al primului institut de speologie din lume. Provenea dintr-o veche familie moldovenească, atestată documentar încă din secolul XVI şi din care au făcut parte oameni de vază şi chiar domnitori intraţi în istorie prin ctitoriile şi actele lor de vitejie, aşa cum a fost Mihai Racoviţă. Tatăl său, Gheorghe Racoviţă, cunoscut îndeosebi sub numele de Gheorghieş, de profesie magistrat, a jucat un rol important în viaţa culturală şi intelectuală a Iaşiului, fiind unul dintre fondatorii societăţii „Junimea”. Mama, Eufrosina, născută Stamatopol, s-a dedicat în întregime îngrijirii singurului din cei trei copii cărora le dăduse viaţă, pe ceilalţi doi pierzându-i prematur din cauza unor boli necruţătoare. Emil şi-a petrecut primii ani în ambianţa plină de căldură şi dragoste părintească a conacului de la Şorăneşti, un mic sat din ţinutul Vasluiului în care tatăl moştenise o frumoasă moşie. Şi-a început învăţătura la Iaşi ca elev al lui Ion Creangă, omul de la care a moştenit neaoşul grai moldovenesc pe care l-a folosit chiar şi în cuvântări rostite în cadrul protocolar al Academiei Române. A continuat-o tot la Iaşi, mai întâi la Liceul Naţional, apoi la liceul privat „Institutele Unite”, unde a fost coleg cu Sava Atanasiu, Grigore Antipa, Dimitrie Voinov şi Nicolae Leon şi unde i-a avut ca profesori, printre alţii, pe istoricul Alexandru D. Xenopol, chimistul Petre Poni şi geologul Grigore Cobălcescu. Cel din urmă a jucat un rol cu adevărat decisiv în alegerea căii pe care tânărul său elev avea să se angajeze mai târziu, căci a ştiut să-i însămânţeze în cuget o dragoste faţă de natură care se va transforme nu peste mult timp într-o nestăvilită pasiune.               Emil Racoviţă în 1881, la sfârşitul primului an de liceu.     Conformându-se dorinţei pe care şi-o exprimase părintele său, Racoviţă a plecat la Paris, în 1886, pentru a urma cursurile Facultăţii de Drept. Dar imboldul pe care îl purta în suflet şi-a spus de pe atunci cuvântul şi, în paralel, a frecventat cu regularitate şi prelegerile pe care medicul Léonce Manouvrier la ţinea la Şcoala Superioară de Antropologie. Apoi, imediat după ce şi-a luat licenţa în drept, s-a înscris la Facultatea de Ştiinţe de la Sorbona, unde a beneficiat nu numai de competenţa, ci şi de atenţia a doi reputaţi zoologi: profesorul Henri de Lacaze-Duthiers şi conferenţiarul Georges Pruvot. Încheindu-şi studiile universitare în 1891, odată cu obţinerea diplomei de licenţiat în ştiinţe, a rămas în Franţa pentru a-şi pregăti doctoratul în Laboratorul oceanologic „Arago” de la Banyuls-sur-Mer, ctitorie a aceluiaşi Lacaze-Duthiers. După cinci ani de cercetări asidue, susţinerea publică a tezei pe care o elaborase asupra lobului cefalic al anelidelor polichete (cei mai răspândiţi viermi marini) i-a adus titlul de doctor în ştiinţe. Şi nu este nicio îndoială că succesul pe care l-a dobândit atunci a fost şi primul pas pe care l-a făcut pe anevoiosul drum al recunoaşterii ştiinţifice.                 Emil Racoviţă înainte de plecarea în expediţia antarctică belgiană.     Cu aceasta, şederea în Franţa a lui Emil Racoviţă părea să se fi încheiat, fiindcă obligaţia de a-şi satisface stagiul militar l-a adus înapoi la Iaşi. Însă nu pentru mult timp, căci peste numai o lună primea din Liège o scrisoarea prin care i se propunea să ia parte la o expediţie ce urma să exploreze ţărmurile Antarcticei. Era o ofertă mult prea îmbietoare pentru ca Racoviţă să nu se angajeze fără ezitare în temerara călătorie. Astfel a devenit el naturalistul expediţiei antarctice belgiene, organizate şi conduse de locotenentul de marină Adrien de Gerlache de Gomery şi desfăşurate la bordul vasului „Belgica” între 1897 şi 1899.          

„Belgica” în inima banchizei de gheaţă.

Ea a fost cea dintâi care a avut ca obiectiv nu descoperirea de pământuri încă necunoscute, ci efectuarea unor cercetări şi observaţii ştiinţifice complexe, şi tot cea dintâi care a petrecut o întreagă iarnă polară în mijlocul banchizei australe. Pentru a înfăptui acest program, 19 oameni s-au urcat pe o corabie care, măsurând doar 32 m în lungime şi 6,5 m în lăţime, era cu adevărat o simplă „coajă de nucă”, în trăinicia căreia ei trebuiau să se încreadă. Iar riscurile s-au dovedit a fi atât de mari, încât doi dintre ei au plătit cu propria lor viaţă îndrăzneala de a le fi înfruntat.

Emil Racoviţă în laboratorul amenajat la bordul vasului „Belgica”.

Dar ceea ce a primat a fost faptul că expediţia s-a încheiat cu un răsunător succes, în dobândirea căruia naturalistul român a contribuit din plin. Norvegianul Roald Amundsen, viitorul cuceritor al Polului Sud şi participant la expediţia belgiană în calitate de prim-ofiţer, avea să afirme mai târziu că Racoviţă a fost pentru toţi „un tovarăş nepreţuit de plăcut şi un explorator plin de îndemnuri”. În plus, lui i se datorează şi neobişnuit de bogatul material ştiinţific colectat de-a lungul întregului periplu, căci s-a întors în Europa cu 1200 de piese zoologice şi 400 de piese botanice, la care se adaugă observaţiile extrem de amănunţite pe care le-a făcut cu precădere asupra balenelor, focilor şi păsărilor antarctice. Pentru studiul aprofundat al acestui material au fost solicitaţi nu mai puţin de 74 de specialişti, Racoviţă rezervând pentru sine elaborarea a patru lucrări. Dar, din păcate, nenumăratele îndatoriri cărora va trebui să le facă faţă în anii următori nu i-au îngăduit să finalizeze decât una singură, cea consacrată balenelor. Astăzi se mai ştie că în arhiva Muzeului de Istorie naturală „Grigore Antipa” din Bucureşti există un manuscris de 513 pagini, redactat doar parţial în formă definitivă şi care ar fi trebuit să constituie o a doua lucrare, având ca subiect focile. Iar faptul că ea nu a văzut lumina tiparului este cu atât mai regretabil, cu cât cea dintâi a servit multă vreme ca punct de referinţă în literatura de profil.   În atare situaţie, era limpede că singurul loc unde se putea îngriji în condiţii optime de valorificarea preţioaselor sale colecţii era Laboratorul „Arago”, şi profesorul Lacaze-Duthiers l-a primit cu braţele deschise. Mai mult chiar, a socotit că discipolul său a dovedit suficiente calităţi pentru a se număra printre cei la care se gândea că i-ar putea fi succesori. Aşa se face că, la 1 noiembrie 1900, Emil Racoviţă a fost numit subdirector al laboratorului, funcţia de director fiindu-i încredinţată lui Georges Pruvot, iar în anul imediat următor, aceiaşi doi colaboratori ai săi au devenit codirectori ai periodicului „Archives de Zoologie expérimentale et générale”, cea mai prestigioasă revistă de specialitate din Europa, pe care tot el o înfiinţase în 1872.   Aceasta a fost expresia de departe cea mai convingătoare a felului în care Racoviţă ajunsese să se impună în comunitatea ştiinţifică a Franţei, pentru că a fost singurul caz în care responsabilităţi atât de însemnate au revenit unui străin care abia trecuse de 30 de ani. Pe de altă parte, însă, noile atribuţii îl vor solicita din plin, căci împrejurările nu îi vor câtuşi de puţin prielnice. În pofida unor idei mai degrabă preconcepute pe care mulţi le au astăzi despre ceea ce se întâmpla, cu mai bine de un secol în urmă, într-o ţară considerată pe drept cuvânt ca focar al culturii europene, insuficienţa resurselor financiare a făcut ca totul să se desfăşoare sub semnul unei severe economii. O demonstrează convingător faptul că, pentru a asigura bunul mers al laboratorului şi apariţia regulată a revistei, Racoviţă a făcut uz resursele financiare obţinute din exploatarea moşiei de la Şorăneşti. Dar multiplele dificultăţi cu care va fi confruntat de-acum înainte vor fi departe de a-l descuraja.

Vasul „Roland”, folosit în croazierele de cercetări organizate

de Laboratorul „Arago” de la Banyuls-sur-Mer.

  În vara anului 1904, în timpul uneia din obişnuitele croaziere de cercetări pe care personalul laboratorului le întreprindea în bazinul răsăritean al Mediteranei, Racoviţă a făcut o vizită în Cueva del Drach, o renumită peşteră din Insula Mallorca. Aici, în apele întunecate ale unuia din marile lacuri pe care le adăposteşte această cavitate, el a capturat un mic crustaceu, încă necunoscut în ştiinţă şi pe care îl va descrie sub numele de Typhlocirolana moraguesi.

Lacul Deliciilor din Cueva del Drach.

A fost descoperirea care va marca cea mai radicală cotitură din întreaga sa carieră de naturalist. Translucid şi lipsit complet de ochi, acest animal purta amprenta atât pregnantă a adaptării lui la neobişnuitul mediu pe care îl oferă adâncurile subterane, încât Racoviţă a intuit imediat că studiul aprofundat al fiinţelor care trăiesc în peşteri poate contribui în mare măsură la desluşirea complicatelor mecanisme ale evoluţiei biologice. Şi s-a dedicat acestui studiu renunţând definitiv la cercetările sale oceanologice.

Sala Coloanelor din Cuvea del Drach.

A început prin a consulta lucrările publicate de diverşi zoologi, constatând nu fără surprindere că ele conţineau o atât de pronunţată divergenţă de opinii, încât nu puteau servi la alcătuirea unei imagini de ansamblu asupra faunei cavernicole. Trebuia, aşadar, să ajungă prin propriile lui mijloace la cunoaşterea lumii subpământene, ceea ce însemna explorarea unui număr cât mai mare de peşteri, situate în regiuni geografice dintre cele mai diferite. Însă pentru a reuşi, avea nevoie de un ajutor, şi a avut şansa să îl găsească repede în persoana lui René Jeannel, un tânăr şi întreprinzător medic licenţiat şi în ştiinţe naturale. Începând din vara lui 1905, au pornit să exploreze împreună peşterile de pe cei doi versanţi ai Munţilor Pirinei şi au făcut-o cu atâta râvnă, încât Racoviţă a foarte curând în măsură să îşi ordoneze ideile într-o viziune unitară. A expus-o în celebrul său „Eseu asupra problemelor biospeologice”, apărut în 1907 şi despre care Jeannel va spune peste trei decenii că a fost de la bun început şi a rămas statutul fundamental al biospeologiei. Oricât de important s-a dovedit a fi pentru viitorul biospeologiei, „Eseul” nu a reprezentat decât un început în gândirea autorului său. Aşa cum s-a întâmplat şi în cazul expediţiei antarctice, pentru valorificarea materialului colectat în cursul explorărilor speologice era nevoie de zoologi specializaţi în cunoaşterea diverselor grupe de animale, iar acţiunea acestora trebuia subordonată unui ţel comun: reconstituirea istoriei naturale a domeniului subteran. Ca urmare, Racoviţă a înfiinţat o insolită întreprindere ştiinţifică, numită „Biospeologica” şi pe care a dirijat-o secondat de Jeannel. Ei aveau să i se asocieze 40 de colaboratori, unii dispuşi să se aventureze şi în adâncurile peşterilor, care şi-au unit eforturile pentru a desluşi tot mai multe enigme ale lumii subpământene şi datorită cărora programul iniţiat de Racoviţă a ajuns în 1919 la un bilanţ poate nesperat. În principalele regiuni carstice din Europa şi nordul Africii fuseseră explorate aproape 800 de cavităţi subterane, din care fuseseră colectate 20.000 de animale cavernicole, iar sub genericul „Biospeologica” apăruseră 41 de lucrări ştiinţifice însumând 3.400 de pagini. Şi nu trebuie omis faptul că, în anii Primului Război Mondial, Racoviţă şi-a întrerupt absolut toate cercetările, ocupându-se exclusiv de conducerea spitalului militar amenajat temporar în Laboratorul „Arago”.

Emil Racoviţă în 1921.

După ce pacea a fost reinstaurată, în viaţa lui Emil Racoviţă a survenit o a doua cotitură, nu mai puţin importantă decât cea dintâi. În vara lui 1919, el a fost solicitat, tot printr-o scrisoare, să vină la Cluj pentru a sprijini cu competenţa şi prestigiul său organizarea celei dintâi universităţi româneşti din Transilvania, proaspăt integrată în frontierele României. În 1896 fusese vorba de posibilitatea de a studia vieţuitoarele din ţinuturile antarctice. De data aceasta, era chemat să-şi slujească patria şi a dat din nou acordul, dar numai dacă ar fi putut crea în cadrul noii universităţi un institut de cercetări ştiinţifice. Şi cum condiţia i-a fost acceptată fără rezerve, la 26 aprilie 1920 era promulgată legea care consfinţea naşterea Institutului de Speologie din Cluj, primul de acest gen din întreaga lume şi avându-l ca director pe însuşi ctitorul său.

Institutul de Speologie din Cluj.

În viziunea lui Racoviţă, acest institut nu a însemnat ceva cu totul nou, ci cadrul oficial în care avea să funcţioneze de acum încolo vechea întreprindere „Biospeologica”, ceea ce însemna totodată şi transferarea în capitala spirituală a Transilvaniei a epicentrului biospeologiei mondiale. A fost, deci, firesc ca el să conserve rolul de coordonare pe care singulara întreprindere privată îl avusese de la bun început. Şi tot atât de firesc a fost faptul că Racoviţă a venit la Cluj însoţit de René Jeannel, în calitate de subdirector al Institutului de Speologie şi de profesor de biologie la Facultatea de Ştiinţe. În 1922, celor doi pionieri ai biospeologiei li se va alătura zoologul elveţian Pierre Alfred Chappuis, căruia îi va reveni funcţia de director adjunct. Din personalul ştiinţific au mai făcut parte asistenţii Valeriu Puşcariu, Radu Codreanu şi Letiţia Chevereşanu, dar contribuţia lor la cercetările speologice va fi incomparabil mai redusă.               Nerăbdător să pătrundă în peşterile Munţilor Apuseni, Racoviţă şi-a început campanile biospeologice din vara lui 1921, dar doi ani mai târziu, o sincopă pe care a suferit-o în peştera Gheţarul de la Scărişoara l-a obligat să renunţe definitiv la acest gen de explorări. În schimb, a trebuit să facă faţă unui foarte lung şi solicitant şir de funcţii şi însărcinări, care nu i-au mai lăsat decât foarte puţin timp pentru lucrările ştiinţifice.

Sala „Biserica” din peştera Gheţarul de la Scărişoara (foto E. Racoviţă, 1923).

În chiar anul stabilirii sale la Cluj, a devenit membru titular al Academiei Române, al cărui membru corespondent era încă din 1905 şi al cărui preşedinte va fi ales în trei mandate consecutive, între 1926 şi 1929. În intervalul 1922-1926 a fost senator din partea Universităţii din Cluj, apoi rector al acesteia în 1930 şi prorector în 1931. Tot în 1920 a fondat Societatea de Ştiinţe din Cluj, al cărui preşedinte a rămas până la moarte. Din acelaşi an a fost membru al Asociaţiei Generale a Profesorilor Universitari, îndeplinind la un moment dat şi funcţia de preşedinte al secţiei ei clujene. În 1922 a creat Asociaţia culturală pentru răspândirea limbii şi culturii franceze, cunoscută mai mult sub numele de „Cercul Ronsard”. A fost membru fondator şi preşedinte (1921-1933) al „Frăţiei Muntene”, prima societate turistică românească din Transilvania. În 1928 a fost numit preşedinte al Întâiului Congres al Naturaliştilor din România (Cluj, 18-21 aprilie), calitate în care şi-a adus o contribuţie decisivă la legiferarea ocrotirii naturii. Din 1932, a preluat cursul de biologie generală, Jeannel fiind rechemat la rândul lui în Franţa pentru a organiza vivariul de la Jardin des Plantes şi catedra de entomologie de la Muzeul de Istorie Naturală din Paris.

În pofida acestui greu tribut plătit conştiinciozităţi cu care a ţinut să se achite de multiplele îndatoriri pe care l-e avut, Emil Racoviţă a rămas prin opera sa poate cel mai de seamă biolog pe care l-a avut România. Dincolo de faptul că a întreprins celei dintâi cercetări amănunţite asupra faunei şi florei antarctice şi că a fost fondatorul incontestabil al biospeologiei ca disciplină ştiinţifică, el a avut meritul de a fi formulat principii de incontestabilă valoare în studiile zoologice, toate axate pe ideea că o specie nu poate fi cunoscută cu adevărat decât atunci când i se stabileşte nu numai poziţia sistematică şi aria de răspândire, ci şi întreaga ei istorie. Mai mult chiar, a fost singurul biolog român care a elaborat o teorie originală cu privire la evoluţia lumii vii, teorie în care a insistat asupra rolului deosebit de important pe care izolarea îl joacă în apariţia unor specii noi şi care include o definiţie inedită a speciei, formulat încă din 1912: o colonie izolată de consângeni. A subliniat, de asemenea, influenţa majoră pe care mediul artificial al omului a făcut din acesta singura specie a cărei populaţie mondială înregistrează o creştere exponenţială, trăgând repetate semnale de alarmă asupra pericolelor care decurg din criza ecologică pe care tot omul este cel care a declanşat-o. Dovada cea mai concludentă a felului în care i-au fost apreciate roadele necurmatei sale munci o constituie reacţia comunităţii ştiinţifice internaţionale. Emil Racoviţă a fost membru titular al Societăţii Zoologice a Franţei (1893) şi preşedintele de onoare al acesteia (1925), membru al Societăţii române de Geografie (1900), membru de onoare al Societăţii Naturaliştilor din România (1900), membru al Societăţii de Geografie din Paris (1900), membru al Societăţii de Geologie a Franţei (1901), membru al Societăţii Entomologice a Franţei (1906), membru corespondent al Societăţii Zoologice din Londra (1910), preşedinte al Societăţii Speologice din Paris (1910), membru corespondent al Societăţii de Ştiinţe naturale din Barcelona (1922), membru al Institutului naţional de Antropologie din Paris (1922), doctor honoris causa al Universităţii din Lyon (1923), membru al Societăţii Etnografice române (1923), membru al Societăţii de Biologie din Paris (1925), membru al Societăţii române de Geologie (1930) şi preşedinte al acesteia (1934), membru corespondent al Societăţii spaniole de Istorie naturală din Madrid (1930), membru fondator al Societăţii de Biogeografie din Paris (1935), membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris (1944), membru al Societăţii Zoologice din Londra (1947).                         Abnegaţia şi devotamentul cu care s-a angajat în dezvoltarea ştiinţei şi culturii i-au fost răsplătite şi de autorităţile de Stat. În străinătate, i s-a decernat titlul de Cavaler al Ordinului Leopold II al Belgiei (1899), precum şi cel de Cavaler (1922) şi apoi de Comandor (1927) al Legiunii de Onoare franceze. În propria-i ţară, fost distins cu mai multe medalii şi decoraţii, precum Steaua României (Ofiţer în 1899 şi 1922, Mare Ofiţer în 1928 şi Mare Cruce în 1942), Bene Meriti (Clasa I în 1900), Coroana României (Mare Cruce în 1930), Pentru Merit (Comandor în 1931), Meritul Cultural pentru Ştiinţă teoretică şi practică (Cavaler în 1931, Ofiţer în 1934 şi Comandor în 1943), Răsplata Muncii pentru 25 de ani în Serviciul Statului (1932), Serviciul Credincios (Mare Ofiţer în 1939). Ultimii ani ai vieţii sale au fost şi cei mai duri. În septembrie 1940, România a fost obligată prin Dictatul de la Viena să cedeze Ungariei partea de nord a Transilvania, în care se includea şi Clujul. În atare împrejurări, Universitatea s-a refugiat la Sibiu, cu excepţia Facultăţii de Ştiinţe, care nu şi-au găsit adăpost decât la Timişoara. Emil Racoviţă a plecat lăsând întreg Institutul de Speologie în grija lui Pierre Alfred Chappuis, avantajat de calitatea lui de cetăţean al unei ţări neutre. A urmat o perioadă în care septuagenarul profesor şi-a folosit toată energia pentru a contribui la repunerea în funcţiune a Facultăţii. Iar când a revenit la Cluj, a fost deja prea târziu pentru a mai face acelaşi lucru şi cu institutul căruia îi dăduse fiinţă în urmă cu un sfert de veac. În 11 noiembrie 1947, a trebuit să fie transportat din cabinetul său de lucru direct la clinică, unde strădaniile medicilor nu l-au mai putut ajuta. A fost înmormântat în cimitirul central al oraşului, cu funeralii naţionale organizate de Universitatea pe care o slujise cu atât de multă generozitate.   Lucrări publicate: Le lobe céphalique et l’encéphale des Annélides polychètes (Anatomie, Morphologie, Histologie). Archives de Zoologie expérimentale et générale, Paris, 3-ème série, IV, 1896, p. 133-343. Cétacés. Voyage du S. Y. Belgica en 1897-1899. Résultats scientifiques. Zoologie. J. E. Buschmann, Anvers, 1903, 142 pp., 4 pl. Essai sur les problèmes biospéologiques. Biospeologica No. I. Archives de Zoologie expérimentale et générale, Paris, 4-ème série, VI, 1907, p. 371-488. Cirolanides (1-ère série). Biospeologica No. XXVII. Archives de Zoologie expérimentale et générale, Paris, 5-ème série, IX, 1912, p.203-329, 8 fig., 14 pl. Speologia. O ştiinţa nouă a străvechilor taine subpământeşti. Astra, Secţia Ştiinţelor naturale, Biblioteca populară, Cluj, 1, 1927, 70 pp. + 7 pl. Evoluţia şi problemele ei. Biblioteca eugenică şi biopolitică a „Astrei”, Cluj, Nr. VI, 1929, 184 pp. + 30 pl. Opere alese. Edit. Academiei R.P.R., Bucureşti, 1964, 810 pp., 2 pl. (redactor responsabil C. Motaş). Cugetări evoluţioniste. Edit. Academiei Române, Bucureşti, 1993, 320 pp. (ediţie îngrijită de Gh. Racoviţă).

 

Ivan Florian  clasa a XII-a C

Sistemul Nostru Solar

Sistemul solar

Sistemul solar este un ansamblu component al Galaxiei Calea Lactee, fiind alcătuit din Soare, planete, sateliți naturali, comete, asteroizi, meteori și materie interplanetară.

Mai general, o stea împreună cu alte obiecte cerești ce gravitează în jurul său se numește sistem stelar, termenul „solar” referindu-se strict la steaua numită „Soare” (din lat.sol).

Contextul galactic

În cadrul galaxiei noastre, Calea Lactee, sistemul solar se află pe unul din brațele exterioare, numit Brațul Orion sau „pintenul local”, într-o regiune cu o densitate de materie relativ mică, lucru care se presupune că a avut efecte benefice asupra apariției vieții pe Pământ. Soarele împreună cu întregul sistem solar se află într-o mișcare de revoluție în jurul centrului galaxiei, aflat la o distanță de 25.000—28.000 ani-lumină (aproximativ jumătate din raza galaxiei), cu o perioadă de revoluție de aproximativ 225-250 milioane de ani (anul galactic al sistemului solar). Viteza de deplasare pe această orbită circulară este de aproximativ 220 km/s, iar direcția este orientată spre poziția actuală a stelei Vega.

În imediata apropiere se află sistemul de trei stele Alfa Centauri (din constelația Centaurus), compus dintr-o pereche de stele (Alfa Centauri A și B) asemănătoare Soarelui, în jurul cărora gravitează la o distanță de 0,2 ani-lumină pitica roșie Alfa Centauri C, de o luminozitate relativ mică. Aceasta din urmă este steaua cea mai apropiată de Soare, la o distanță de 4,24 ani-lumină, motiv pentru care mai este numită „Proxima Centauri”. În continuare în ordinea distanței se găsesc:

• Steaua lui Barnard: 5,9 ani-lumină
• Wolf 359: 7,8 ani-lumină
• Lalande 21185: 8,3 ani-lumină
• Sirius: 8,6 ani-lumină
• UV Ceti: 8,7 ani-lumină
• Ross 154: 9,7 ani-lumină.

Caracteristici ale planetelor

Tabelul de mai jos prezintă diametrul, masa și raza orbitală a planetelor, toate cantitățile fiind normalizate la cele ale Pământului.

Dimensiunle planetelor

Planetă	Diametru ecuatorial	Masă	Razăorbitală
Mercur	0,382	0,055	0,38
Venus	0,949	0,815	0,72
Pământ	1,00	1,00	1,00
Marte	0,53	0,107	1,51
Jupiter	11,20	317,80	5,20
Saturn	9,41	95,152	9,54
Uranus	3,98	14,536	19,22
Neptun	3,81	17,147	30,06

Planete interioare si exterioare

Comparaţie între Soare şi planetele sale

      MERCUR – dintreplanetelecaPamantul, Mercuresteceamai mica siceamaiapropiata de Soare. In timpulzileitemperaturile de peMercur pot atinge 700 K., iar in timpulnoptii pot scadepana la 100 K. Presiunea de pesuprafataluiMercureste de celmult 1 milibar. O caracteristicaspecificaluiMercurestealdeboul, saucapacitatea de a reflectarazelesolare. AldeboulluiMercureste de 0,12. PesuprafataluiMercur se pot observacratere, brazde, rupesurisilineamente. Mercurnu arenici un satelit.
Diametrulecuatorial: 4878 km. ;
Perioada de rotatie in jurulaxei: 59 zile ;
Densitateamedie: 5,44 g/cm@3 ;
Timpul de rotatie in jurulsoarelui: 88 zile ;
     VENUS – pentrucaapartinecelormaistralucitoarecorpuriceresti a fostnumitadupazeitafrumusetii la greci. Este de 15 orimaistralucitoaredecat Sirius consideratceamaistralucitoarestea. Venus se apropiecelmaimult de Pamant, trece la numai 42 milioane km de noi. Atmosferaestealcatuita in majoritate din bioxid de carbon ( 96% ), alteelemente: 3,5% nitrogen, 0,135% aburi de apasialte gaze. Bioxidul de carbon creazaefectul de sera, decitemperaturaestefoarteridicata de aproape 700 K. Presiuneaatmosfericaeste de 90 bari.
Diametrulecuatorial: 12.104 km ;
Perioada de rotatie in jurulaxei: 243 zile ;
Densitateamedie: 5,26 g/cm@3 ;
Perioada de rotatie in jurulSoarelui: 225 zile;
Nu are sateliti ;

     MARTE – (planetarosie) suprafataplaneteiesteacoperita de cratere. Atmosferaestealcatuita din 95% bioxid de carbon, 3% azotsialte gaze. CasiPamantul, Marte areIonosfera. Temperatura in timpulzileiura la 15 grade C iarnoapteascade la –80 grade K. Poliiplaneteisuntacoperiti de calote de gheata. In timpulveriicalotele se micsoreazasau se topesc in totalitate. PeMarte se pot observafurtuni de nisip a carorvitezapoatesaajunga la 60 km/h si se pot inaltapana la 30 km. CelemairecentecercetariaratacaMarte are o rezervaimensa de apachiarmai mare decat a Pamantului. Marte are doisatelitidescoperiti de Asaph Hall in 1877, numitiPhobossiDeimos, dupacaiizeuluirazboiului.
Diametruecuatorial: 6794 km ;
Perioada de rotatie in jurulaxei: 24 h 37’ ;
Densitateamedie: 3,93 g/cm@3 ;
Perioada de rotatie in jurulSoarelui: 687 zile.
     JUPITER – esteceamai mare planeta din sistemul solar. Nu aresuprafatasolidavizibila. O formatiunespecifica de pesuprafataplaneteiestePata Rosie. A fostobservata prima data de astrologulfrancez Jean D. Cassini in 1665. Pata are 48.000 km lungimesi 11.000 km latime. Se presupunecaeste un ciclonatmosferic al planetei Jupiter. Temperatura de pesuprafataplaneteieste de 2000 K. Presiuneaeste de 200.000 orimai mare decat a Pamantului. Din masatotala 76% estehidrogeniar 22% heliu. Are 16 sateliti: Metis, Amalthea, Thebe, Io, Europa, Ganimede, Callisto, Leda, Himalia, Lysithea, Elara, Ananke, Carme, Pasiphae siSinope.
Diametrulecuatorial: 142.800 km;
Perioada de rotatie in jurulaxei: 9h 55’ ;
Densitateamedie: 1,3 g/cm@3 ;
Perioada de rotatie in jurulSoarelui: 11,86ani .
     SATURN – esteceamaiindepartataplanetadintreplanetelecunoscute in antichitate. Ineleleplanetei se afla in planulecuatorului, ele au fostobservate de Galilei in 1610. Inelelesuntformate din particulemiciprobabilbucati ale unuisatelitsfaramat din cauzaatractieigravitationale. Probabilitateaeste mare caelesa fie acoperite de un strat de brumasaugheata. Unul din satelitiiSaturnului are atmosferaformata in proportie de 99% din azot. Saturn are 21 de sateliti: Atlas, Prometeu, Pandora, Epimetheu, Janus, Mimas, MimasB, Encelad, Tethys, Telesto, Calypso, TethysB, TethysC, Dione, 1980S6, DioneB, Rhea, Titan, Hyperion, Iapetussi Phoebe.
Diametrulecuatorial: 120700 km ;
Perioada de rotatie in jurulaxei: 10 h 40’ ;
Densitateamedie: 0,7 g/cm@3 ;
Temperaturamedie: 180 grade C ;
Perioada de rotatie in jurulSoarelui: 29,46 ani ;
     URANUS – a fostdescoperit de William Herschel pe 13 martie 1781. Este mai mare de 60 oridecatPamantul. Este o lume de gheatainvelitde hidrogen, heliusimetan. Temperatura nu depaseste 103 K. La inceputulanului 1977 uncercetator a semnalatexistentaunuiinel. Dupainformatiilesondei “Voyage 2”, inelulestealcatuit din 11 inelemaimici. Are 15 sateliti, 10 dintreacestia se afla la 50.000 – 86.000 km de planeta.Celelalte 5 sunt: Miranda, Ariel, Umbriel, Titaniasi Oberon.
Diametrulecuatorial: 508.00 km ;
Perioada de rotatie in jurulaxei: 17h 14’ ;
Densitateamedie: 1,2 g/cm@3 ;
Perioada de rotatie in jurulSoarelui: 84 ani.
     NEPTUN – a fostdescoperit in 1846. Cercetarile au demonstratcatraectoriaplanetei Uranus esteinfluentata de o altaplaneta. Astrologul U. Leverrier a prevazutexistentauneiplaneteperturbatoare. A trimiscalculele la Berlin undeJohanen Galle a gasitplaneta la 1 grad distanta de loculprevazut de Liverrier. Neptunestefratelegeaman a lui Uranus, dar are atmosferamaibogata in metan, ceeace ii conferaculoareaalbastra. O formatiunece se poateobservaesteMareaPetaInchisa, care este un cicloncasiPata Rosie. Planeta are 8 sateliti, dintre care doi au nume: Triton siNreida.
Diagonalaecuatoriala: 486.000 km ;
Perioada de rotatie in jurulaxei: 16 h 3’ ;
Densitateamedie: 1,6 g/cm@3 ;
Perioada de rotatie in jurulSoarelui: 164,8ani.
     PLUTO – a fostdescoperitape 12 martie 1930. Stimfoarteputinelucruridespreaceastaplaneta. Inca nu s-a pututdemonstraca are atmosfera. S-a demonstratnumaica Pluto are unsatelit: Charon.

Planeta V

Astronomii John Chambers și Jack Lissauer de la NASA au dedus prin simulări pe calculator că este posibil ca în trecutul îndepărtat (acum mai mult de 4 miliarde de ani) să fi existat o planetă terestră între Marte și centura de asteroizi. Cercetătorii spun că această planetă, pe care au numit-o „planeta V”, s-a format pe o orbită cu excentricitate redusă, dar că în urma interacției gravitaționale cu asteroizii a intrat pe o orbită foarte excentrică și în cele din urmă a căzut pe Soare. Aceste interacții gravitaționale au dus la apariția asteroizilor care și în prezent intersectează orbita lui Marte; în același mod a crescut și rata de impact cu Luna.^[1][2]

Explorarea planetelor

Lansare	Misiune	Eveniment
1962	Mariner 2 (SUA)	Prima sondă care a transmis date despre Venus
1965	Mariner 4 (SUA)	A trimisprimeleimagini de peMarte
1969	Mariner 6 si 7 (SUA)	Au cercetatatmosferamarțiană
1970	Venera 7 (URSS)	Prima aterizarepe Venus; prima aterizarepealtăplanetă
1972	Venera 8 (URSS)	A aterizatpe Venus și a transmismesaje
1973	Mariner 10 (SUA)	PrimulzborpelângăMercur
1973	Pioneer 10 (SUA)	Primulzborpelângă Jupiter
1973	Pioneer 11 (SUA)	Primulzborpelângă Saturn
1976	Viking 1 si 2	Prima aterizarepeMarte; a transmisimaginișianalize de sol
1977	Voyager 1 si 2 (SUA)	A exploratsatelițiilui Jupiter; a zburatspre Uranus șiNeptun
1992	Ulysses	Zborpestepoliilui Jupiter
1995	Galileo (SUA)	Prima sondăînatmosferalui Jupiter
1997	Pathfinder (SUA)	Vehicul Sojourner – analizachimică a rocilor de peMarte

MirleneanuDragosMihai

Ecoul timpului

Itu Maria
Clasa a X-a B
Liceul Teoretic Nicolae Balcescu

Visul meu cu miraje şi valuri albe scânteiază argintul sufletului meu. Drama luminii îmi cântă în marea de copaci imnul nopţii. Mai ard orizonturi de foc în grădină şi paşi selenari conturând silueta lunii. Iar norii, drapeluri uriaşe, picături cernute de ploaie în suspine. Şi curcubeul stâlp de puritate scluptează cerul prin hotarele dispersate ale luminii, în timp ce văzduhul îşi aprinde aripi largi. O lacrima a cerului ne-a dăruit acest spectru solar, căi de culoarea verii.
Acest brâu ceresc îşi pierde umbra-n ochii mei, o soare auriu, unde eşti ?… Vino să-ţi vezi creaţia ce ne-nfioară raţiunea , cum din aer şi din apă şi o lumină reflectată a luat naştere acest brâu al Cosânzenei. Pământul se-nfioară şi timpul se dizolvă în speranţă, speranţa de a nu muri, de a nu dispărea aceasta artificie, febră a certitudinii ca într-o zi îmi va împodobi cerul cu speranţele nopţilor lungi cu stâlpi de întuneric. Ca într-o zi voi fi un alt eu.
Prin mine trece vântul şi gândul şi Soarele ca printr-o frunză, oglindă a trecutului. Prin mine trece valul tăcut ca printr-o scoică aruncată de marea-nsuspinată pe ţărmul încercănat de aşteptarea primăverii. Prin mine trec coordonatele surâsului tău opunându-se forţei de frecare a suspinelor mele şi al temerii că mă vei uita, oglindindu-şi mişcarea de rotaţie, împotriva tuturor legilor fizicii căci aşa cum plantele iubesc lumina aşa şi eu sărut pleoapele cerului meu care rămân neputincios.
Aprile a început să-nece mugurii , făcând forţa de apăsare normală să se spulbere ca mirajele în luna lui Marte şi răsuflarea ascunsă a norilor făcând să vibreze pianul, adaptându-l cu forţele nescrise ale eternităţii.
Îmi cânt singurătatea-n foşnitorul reflux. Numai Dumnezeu aude scâşnetul fizicienilor, cerul respirând prin tuburi de fier şi pescăruşii obosiţi de atâta albastru au început a-ntrece legea vitezei.
Mai arde in mine speranta ca ma vei chema si vei trage de mine ca o hiena, devorandu-si hrana,imprimandu-mi acceleratia si ma vei inunda cu iubirea ta , o ,cer din luna lui mai …
Îmi urmez propria-mi traiectorie, trupu-mi devenind un strigăt la fereastră liniştei absenţe, o bătaie de inimă la poarta infinităţii, o siluetă diformă la marginea apelor tulburi. Mă îneacă strigătul meu care va avea ecou într-o altă lume de care mă desparte doar o viaţă închinată Pământului, căci şi-a pus amprenta prin forţa-i gravitaţională asupra trupului meu efemer.
Suntem dispersia luminii în picăturile de sânge, radiaţii ale aceluiaşi spectru divin a cărui distanţă este o taină pentru mintea omenească. Am început să simţim respiraţia rece a morţii, ca undele sonore ce ne intră prin piele şi să devenim simple circuite, părăsite de aripa beţiei, beţiei de bucurie, ale unei singure maşinării: Universul, Tatăl tuturora, Dumnezeul creştinilor. Funcţionăm după acelasi mecanism care uneori ne face să zâmbim, alteori uităm cum să trecem peste griji. Acum respirăm doar circuite arse şi ne-am pierdut într-un abis unde nu mai pot găsi în niciun unghi, nici o reflexie.
Timpul şi-a pus amprenta accentuându-ne singurătatea şi am rămas ca Newton care ne mărturiseşte : ,,Nu ştiu cum arăt eu în faţa lumii, dar mie mi se pare că sunt un băiat care se joacă pe malul mării şi se distrează căutând din timp în timp pietricele mai colorate decât de obicei, sau o scoicâ roşie, în timp ce marele ocean al adevărului se întinde necunoscut în faţa mea “.

Cel mai mare mister din istoria zborului aviatic

Un avion de pasageri, care a disparut fara urma in anul 1946, pe traseul Rio-Havana, a aterizat in luna decembrie 1993, pe aeroportul Bogota din Columbia. La bordul sau se aflau 36 de schelete.
Oamenii de specialitate vorbesc despre cel mai mare mister din istoria zborului. Un mister care a devenit cu atat mai mare, cu cat este vorba despre batrinul avion Lockheed Constellation, care a decolat in anul 1946 si la bordul caruia s-au gasit in 1993, la aterizare, cesti de cafea calda si tigari aprinse marca Old Gold, demult disparuta. Pe locurile pasagerilor se aflau ziarele zilei cu data de 21.09.1946, care nu erau ingalbenite de vreme si miroseau inca a tipar.
As fi dorit sa pot da o explicatie, dar ma aflu in fata unui mister spune expertul Herman Guevara, conducatorul unui grup foarte numeros de cercetatori, caruia i s-a incredintat misiunea de a cerceta misterioasa aterizare a avionului demult disparut.
Singurul lucru pe care il pot spune cu precizie este faptul ca avionul, impreuna cu toti pasagerii sai, a fost dat disparut in anul 1946, in timpul unui zbor de la Rio de Janeiro la Havanna. Intr-un mod inexplicabil, avionul a aterizat in 1993 si arata de parca ar fi decolat ieri. Cum poate ateriza un avion avand doar schelete la bord, numai Dumnezeu stie! Cei 36 de pasageri, precum si echipajul format din patru persoane au decolat dupa toate regulile.

Incredibila poveste a inceput atunci cand un avion necunoscut, cu o inscriptie foarte veche, din Panair Do Brasil, a aparut deasupra aeroportului Bogota si a inceput aterizarea. Personalul aeroportului a incercat in zadar sa opreasca aterizarea avionului necunoscut, deoarece, in acelasi moment un Boac din Brussel se pregatea si el sa aterizeze. Multumita manevrelor abile ale capitanului Anthony Bolard in varsta de 54 de ani, al companiei britanice, s-a putut evita in ultima clipa o ciocnire fatala.
Cand avionul fantoma s-a oprit, personalul de paza a deschis usile si, cu mare groaza, a descoperit in interior lui numai schelete, spune Guevara. Unul dintre oamenii nostri de paza, un fost soldat in marina, s-a speriat atat de tare, incat si-a pierdut echilibrul. Dupa o examinare amanuntita, resturile pasagerilor au fost transportate intr-un spital militar, pentru a fi cercetate, iar avionul a fost parcat intr-un hangar bine pazit, in care accesul era strict interzis. Cercetarile se concentreaza asupra intrebarii: unde a fost avionul in toti acesti ani? Singurul lucru cert este numarul de zbor al acestuia, 348, locul de decolare si destinatia.
Din grupul de experti care cerceteaza acest caz face parte si cercetatorul in domeniul parapsihologiei Dr. Gloria Hamandez. Dupa cum afirma aceasta, in acest caz poate fi vorba despre o deplasare in timp. Ea a lansat si ipoteza ca moartea pasagerilor ar putea avea legatura cu un posibil contact cu fiinte extraterestre.
Daca avionul ar fi zburat intr-un gol din timp, oamenii ar fi ramas cu siguranta in viata. Si in plus, ei nu ar fi fost nici macar cu o zi
mai in varsta decat erau la decolarea ce a avut loc in anul 1946, a adaugat un om de specialitate.

Insa, datorita faptului ca avionul era plin cu schelete si curelele de siguranta erau inca nedesfacute, nu poate fi exclusa teoria ca cineva din afara i-a omorat pe pasagerii aflati la bordul avionului si apoi, dintr-un loc necunoscut, l-ar fi dirijat spre Pamant. Se stie ca extraterestrii pot executa operatiuni extrem de complexe, datorita tehnologiilor foarte avansate pe care le detin.
Guevara afirma ca echipa de cercetatori va face tot ce ii sta in putinta pentru a elucida acest mister. Eu ma rog sa fim suficient de puternici pentru a putea accepta realitatea, oricare ar fi ea, incheie Guevara.

Publicat de Badea Leonard,XII-C.

Cum au dispărut oamenii de Neanderthal ?

Unul dintre cele mai mari mistere ale existenţei umane a fost descifrat de oamenii de ştiinţă. Ei susţin că au aflat ce s-a întâmplat cu strămoşii noştri din Neanderthal, care au dispărut brusc după sute de mii de ani de existenţă.

Decenii de-a rândul, experţii au încercat să rezolve această enigmă, supremaţia noastră fiind pusă pe seama inteligenţei, a tehnicilor de vânătoare mai performante şi chiar s-a vorbit despre canibalism.

Acum, cercetătorii de la Universitatea Cambridge susţin că au descoperit motivul real pentru care oamenii din Neanderthal au dispărut misterios acum aproximativ 40.000 de ani: i-am invadat.

Omul modern a migrat din Africa în Europa cu o populaţie de zece ori mai mare decât cea a neandertalienilor şi a pus stăpânire pe aşezările acestora. Această creştere dramatică a populaţiei în zonă i-a adus pe neandertalieni în imposibilitatea de a concura pentru vânarea animalelor şi aprovizionarea cu alimente pentru sezonul rece.

De cealaltă parte, numărul mare al oamenilor moderni şi sistemul mai complex de comunicare, a făcut posibil sprijinul reciproc şi comerţul cu resurse pe timpul iernii.

„Confruntându-se cu acest tip de competiţie, neandertalienii par să se fi retras iniţial în regiunile mai marginale şi mai puţin atractive ale continentului şi, în cele din urmă, populaţia lor s-a diminuat până la dispariţie”, a explicat profesorul de preistorie şi evoluţia omului, Sir Paul Mellars.

Echipa lui a studiat ruinele din regiunea Perigord din sud-vestul Franţei, care conţine cea mai mare concentraţie de aşezări ale neandertalienilor şi a primilor oameni care au ajuns în Europa. Acolo au fost descoperite dovezi (unelte din piatră şi rămăşiţele animalelor) care susţin teoria conform căreia un număr de oameni de zece ori mai mare decât neandertalienii au pătruns în regiune.

Cercetătorii consideră că descoperirile lor demonstrează pentru prima dată supremaţia numerică a populaţiilor umane moderne în faţa neandertalienilor şi rezolvă dezbaterea de lungă durată cu privire la motivele dispariţiei lor.

Rămâne încă subiect de dezbatere dacă oamenii moderni erau şi mai inteligenţi decât neandertalienii, dar oamenii de ştiinţă au adus drept dovadă a inovaţiilor picturile rupestre sofisticate şi utilizarea săgeţilor la vânătoare.

„Inovaţiile tehnologice şi comportamentale le-au permis populaţiilor umane moderne să invadeze şi să supravieţuiască în teritoriul în care locuiau neandertalienii”, a mai spus Mellars.

Oamenii de Neanderthal si cei moderni impart insa un stramos comun, care a trait in Africa. Acum in jur de 400.000 de ani, oamenii de Neanderthal au parasit Continentul Negru si au migrat in Asia si Europa. Stramosii nostri au ramas pe loc si au evoluat in oameni moderni. Apoi, in urma cu 100.000 de ani, au parasit si ei Africa intr-un val de migratii.

Cele doua specii au trait laolalta, in Europa si Asia, timp de 20.000 de ani. Testele genetice efectuate anul trecut au scos la iveala faptul ca cele doua specii s-au amestecat intr-o mica masura. Asa ca, ADN-ul asiaticilor si europenilor contine 1 pana la 4% ADN al omenilor din Nenderthal.

Publicat de Badea Leonard,XII-C.