Imparatul Traian

Marcus Ulpius Nerva Traianus (n. 18 septembrie 53, Italica Santiponce, d. 9 august 117 Selinus Cilicia), Impărat Roman între (98 -117) a fost al doilea dintre cei asa-zisi cinci împărati buni ai Imperiului Roman (dinastia Antoninilor) si unul dintre cei mai importanti ai acestuia. În timpul domniei sale, imperiul a ajuns la întinderea teritorială maximă.

Origine

Traian a fost fiul lui M. Ulpius Traianus, un proeminent senator si general dintr-o familie romană faimoasă. Familia s-a stabilit in provinciaBaetica, in Spania de azi, cândva spre sfârsitul celui de-al Doilea Război Punic, iar Traian a fost doar unul din membrii familiei Ulpii, familie care a continuat si după moartea sa.

S-a născut pe 18 septembrie, 53 in orasul Italica, din provincia romană Hispania. Tânăr fiind, a urcat in ierarhia armatei romane, luptând in cea mai periculoasă zonă a Imperiului Roman, in zona Rinului. A luat parte la războaiele lui Domitian impotriva germanilor si era unul dintre cei mai mari comandanti militari ai imperiului când Domitian a fost ucis in 96.

Renumele său i-a servit in timpul succesorului lui Domitian, Nerva, care era nepopular in cadrul armatei si avea nevoie de cineva ca să obtină sprijinul legiunilor. A obtinut acest sprijin prin numirea lui Traian ca fiu adoptiv al său si succesor, in toamna anului 97 (27 octombrie). Viitorul impărat Hadrian i-a adus vestea lui Traian despre adoptie, obtinând astfel bunăvointa lui Traian pentru restul vietii sale. La moartea lui Nerva pe 27 ianuarie 98, Traian i-a succedat fără nici un incident, fiind respectat de supusi. Astfel primul roman ne-italian a devenit impărat.

Traian Optimus

Noul impărat a fost primit de oamenii din Roma cu mare entuziasm, pe care el l-a justificat prin guvernarea pasnică si fără vărsare de sânge, spre deosebire de domnia lui Domitian. A eliberat cetătenii romani care fuseseră inchisi pe nedrept de Domitian si a returnat proprietăti confiscate. Istoricul Dio Cassius sustine că ii plăceau vinul si băietii, dar că pederastia lui nu a făcut rău nimănui. Popularitatea sa a ajuns la asemenea nivel incât Senatul Roman i-a dat lui Traian titlul de optimus, adică cel mai bun.

Traian – Dacicus Maximus

Dar Traian a rămas in istorie si pentru luptele sale. In 101, a lansat o expeditie in regatul Dacia, aflat la nord de Dunăre si l-a fortat un an mai târziu pe regele Decebal să capituleze, după ce Traian a asediat cu succes capitala Sarmizegetusa. Traian s-a intors la Roma incununat cu succes si a primit titlul de Dacicus Maximus.

Totusi, la scurt timp, Decebal a adus iarăsi probleme Imperiului Roman, incercând să convingă regatele vecine nord-dunărene să i se alăture. Traian se hotărăste să atace din nou, inginerii săi construind un imens pod peste Dunăre, si reusesc să cucerească Dacia in106, capitala dacilor, Sarmizegetusa fiind distrusă. Decebal s-a sinucis, iar in locul capitalei distruse Traian a construii un nou oras, numit Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. A hotărât să colonizeze Dacia cu romani si a anexat-o ca provincie romană.

Pe urmele lui Alexandru cel Mare

Cam in acelasi timp, regele Nabateei a murit. El a lăsat mostenire regatul său lui Traian, in timp ce Dacia era cucerită, iar imperiul a câstigat astfel ceea ce va deveni provinciaArabia Petrea (sudul Iordaniei de azi si o mică parte din Arabia Saudită).

Pentru următorii sapte ani Traian a domnit ca un impărat civil. In acest timp a corespondat cu Pliniu pe tema crestinilor, spunându-i in principiu că ii va lăsa in pace atât timp cât nu-si vor practica religia in public. A construit câteva noi clădiri, monumente si drumuri in Italia si Iberia natală. Magnificul forum, ce adăposteste si Columna lui Traian, care amândouă au fost ridicate pentru a comemora victoriile din Dacia, se mentin in Roma până in zilele noastre, asa cum se mentine si arcul de triumf din Mérida.

In 113 s-a imbarcat pentru ultima campanie, provocat fiind de decizia Partiei de a pune un rege pe tronul Armeniei, un regat asupra căruia cele două mari imperii au impărtit hegemonia incă de pe timpul lui Nero. Traian a ajuns primul in Armenia, l-a detronat pe regele existent si a anexat regatul la Imperiul roman. Apoi si-a indreptat atentia către sud, către Partia, cucerind Babilonul, Seleucia si in final Ctesiphon, capitala Ameniei, in 116. A continuat să meargă către sud, către Golful Persic, a declarat Mesopotamia drept nouă provincie a imperiului, si s-a plâns că e prea bătrân pentru a-i călca pe urme lui Alexandru cel Mare.

Si totusi nu s-a oprit aici. Mai târziu, in anul 116, a trecut muntii Khuzestan din Persia si a cucerit marele oras Susa. L-a detronat pe regele PartieiChrosoes si si-a urcat pe tron propria marionetă, pe Parthamaspates. Imperiul roman nu va mai inainta niciodată atât de mult spre est.

La acest moment sortii războiului precum si propria-i sănătate, l-au trădat. Cu orasul-fortăreată Hatra de pe râul Tigru in spatele său, a continuat să reziste atacurilor romane. Evreii s-au răsculat, la fel si populatia Mesopotamiei. Traian a fost astfel fortat să-si retragă armatele pentru a inăbusi revoltele. Traian vedea acest lucru ca pe un amănunt minor, dar nu a mai apucat să conducă o armată pe câmpul de bătălie.

Decesul si renumele

Târziu in 116, pe când se odihnea in provincia Cilicia si plănuia incă un război impotriva Partiei, Traian s-a imbolnăvit. Sănătatea i s-a inrăutătit in primăvara si vara lui 117, până când la 9 august a murit. Pe patul de moarte l-a numit ca succesor pe Hadrian. Acesta, devenind impărat, a returnat Mesopotamia Partiei. Toate celelalte teritorii cucerite de Traian au fost păstrate.

Cenusa impăratului a fost depusă in incăperea de la baza columnei lui Traian (columnă ce fusese ridicată atât pentru a comemora victoriile impăratului, fiind o adevărată istorie gravată in piatră, cât si pentru a-i servi ca mausoleu). O inscriptie de la intrarea in interiorul columnei, oarecum criptică, deoarece o parte a textului a dispărut, are următorul cuprins:

Senatus populusque Romanus imp. Caesari divi Nervae f. Nervae Traiano Aug. Germ. Dacico pontif. Maximo trib. pot. XVII imp. VI p.p. ad declarandum quantae altitudinis mons et locus tant[is oper]ibus sit egestus.^[2]

Pentru următoarea perioadă, oricărui impărat nou, chiar si a celui al Imperiului Bizantin, i se ura in Senat să fie felicitor Augusto, melior Traiano, adică „mai fericit ca Augustus si mai bun ca Traian”. Spre deosbire de alti conducători din istorie, reputatia lui Traian a rămas nepătată timp de mai mult de 1900 de ani.

Unii văd in Traian un exemplu al acceptării din partea Romei a idealurilor de pe cuprinsul imperiului, in timp ce altii consideră ascensiunea unui spaniol la tronul Romei ca fiind inceputul sfârsitului adevăratei societăti romane antice.

(columna lui Traian)

Mirleneanu Dragos Mihai

Nicolae Balcescu

Nicolae Bălcescu s-a nascut in data de 29 iunie 1819 la București si a murit pe 29 noiembrie 1852,la Palermo. A fost un istoric, scriitor și revoluționar român.
Alături de fratele său mai mic, Barbu Bălcescu, a participat la Revoluția din 1848.

Născut în București, într-o familie de mici boieri, era fiul pitarului Barbu sin Petre și al „serdăresei” Zinca Petreasca-Bălcescu. Va lua numele de familie al mamei sale, originară din Bălcești, Vâlcea, în locul celui al tatălui, Petrescu. Tatăl lui Nicolae Bălcescu a murit în anul 1824. Nicolae Bălcescu avea doi frați: Costache și Barbu, precum și două surori: Sevasta și Marghioala. Într-un alt document se mai pomenește și de o altă soră: Eleni.

Studiază la Colegiul Sfântul Sava, începând cu 1832, fiind pasionat de istorie, avându-l coleg pe Ion Ghica, iar ca profesori, între alții, pe Ion Heliade Rădulescu. La 19 ani intră în armată, iar în 1840 participă, alături de Eftimie Murgu, Marin Serghiescu Naționalul, la conspirația Filipescu, care este descoperită, și este închis la Mănăstirea Mărgineni, unde a rămas doi ani, până la 21 februarie 1843, la plecarea domnitorului Ghica și venirea lui Bibescu .

Bustul lui Nicolae Bălcescu, la Palermo, în Sicilia

După ce este eliberat înființează împreună cu Ion Ghica și Christian Tell o altă organizație secretă numită Frăția, călătorește prin toate teritoriile locuite de români: Țara Românească, Moldova, Transilvania, Bucovina, precum și prin Franța și Italia și studiază istoria, fiind editor, alături de August Treboniu Laurian, al unei reviste de istorie numită Magazin istoric pentru Dacia, apărută începând cu 1844. În Franța se va implica în revoluția din februarie 1848, dar inspirat de această revoluție se întoarce la București pentru a participa la revoluția din 11 iunie, fiind timp de două zile ministru de externe și secretar de stat al guvernului provizoriu instaurat de revoluționari. Va fi de partea liberalilor, dorind împroprietărirea țăranilor și vot universal.

Arestat la 13 septembrie 1848 de autoritățile Imperiului Otoman care au înăbușit revoluția, reușește să evadeze, plecând în Transilvania, de unde a fost expulzat apoi de autoritățile habsburgice. În primele luni ale anului 1849, trece prin Trieste, Atena și ajunge la Constantinopol. Apoi, la Debrețin, se întâlnește cu Lajos Kossuth, conducătorul revoluției maghiare, încercând un aranjament „pacificator” între revoluționarii români transilvani și cei maghiari. Lajos Kossuth îi face lui Bălcescu o impresie bună și este de acord cu „proiectul” revoluționarului român. La 2 iulie 1849 se găsește la Pesta, unde este semnat „proiectul de pacificare”, un acord româno-maghiar cu revoluționarii unguri. Avram Iancu și revoluționarii săi se declară de acord să rămână neutri față de acțiunile militare ale maghiarilor, aceștia însă nu își respectă promisiunile și se ajunge din nou la conflict. În același timp însă trupele imperiale contrarevoluționare habsburgice și ruse intră în Transilvania și revoluția maghiară condusă de Kossuth este înfrântă.

Ca istoric, marea sa operă a fost „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, pe care a scris-o în exil, începând cu 1849, rămasă în manuscris și publicată de Alexandru Odobescu, în 1861 – 1863.

Se exilează la Paris, unde încearcă să coaguleze forțele revoluționare europene aflate în exil, pentru întemeierea unei confederații europene. Cu un pașaport eliberat la Paris, la 27 septembrie 1850, „au nom de Sa Majesté l’Empereur des Ottomans”, în primăvara lui 1852, pleacă la Constantinopol, de aici, la Galați și încearcă să pătrundă în Țara Românească, însă autoritățile nu-i permit, deși e bolnav și vrea să o vadă pe mama sa, în vârstă și bolnavă. Medicii îi sfătuiesc să se stabilească în Italia, unde clima e mult mai blândă. Trece prin Malta, Napoli și se stabilește la Palermo, în Sicilia, la hotelul „Alla Trinacria”. Moare la Palermo de tuberculoză la vârsta de 33 de ani.

În anul 1977, Cantemir Riscuția a făcut parte dintr-o delegație română plecată la Palermo pentru a descoperi locul în care se spunea ca ar fi înmormântat Bălcescu. Totul pornise de la mărturia unui marinar, care credea ca trupul românului mort în exil se afla în galeria de mumii a călugărilor capucini. Riscuția a analizat 2.000 de schelete, dar nici unul nu se potrivea trăsăturilor lui Nicolae Bălcescu. Într-un final, au aflat că românul fusese înmormântat într-un osuar de onoare al capucinilor, loc sigilat în urma unei epidemii de holeră. Trupul lui Nicolae Bălcescu nu a mai fost scos la lumină.

Ideologia comunistă românească, sprijinindu-se pe unele lucrări ale lui Karl Marx , îl considera pe Nicolae Bălcescu drept un înaintaș al acesteia. De aceea, pe biletele bancare românești, de 1.000 de lei, ediția 1950, precum și pe cele de 100 de lei, edițiile 1952 și 1966, a fost gravată imaginea lui Nicolae Bălcescu.

Peste 10 localități rurale, precum și străzi din România comunistă au primit numele lui Nicolae Bălcescu, în memoria revoluționarului pașoptist.

Iată un exemplu de caracterizare făcută de către ideologia comunistă lui Nicolae Bălcescu: „Nicolae Bălcescu este figura cea mai luminoasă a revoluției de la 1848. E tipul revoluționarului care, înțelegând mersul istoriei, și-a dat seama că adevărata revoluție trebuie să se sprijine pe forța poporului, să-i exprime năzuințele și drepturile. Bolnav de ftizie, având de îndurat lipsurile și greutățile exilului, în preajma ultimei sale călătorii spre țărmurile cu climă blândă ale Mediteranei, unde își va da sfârșitul, Nicolae Bălcescu ne apare în acest portret cu fruntea vastă de gânditor, dominată de focul privirii, cu ochii mari, pătrunzători, care exprimă o adâncă viață interioară.

Acest portret,de o mare sobrietate, nu ne transmite numai imaginea personajului, ci și admirația pictorului pentru adevăratul conducător al revoluției de la 1848. Lucrat cu măiestrie, portretul exprimă personalitatea vastă de gânditor și de luptător al lui Nicolae Bălcescu și se înscrie în galeria portretelor psihologice de seamă din istoria picturii noastre.”

Cronologie

• 29 iunie 1819 – Se naște la București Nicolae Bălcescu;Urmează Colegiul de la Sf. Sava.

• 1838 – După colegiul Sf. Sava este iuncher în oștirea română.

• 1840 – Împreună cu Bolliac și Eftimie Murgu, participă la conspirația lui D. Filipescu, dar aceasta eșuând, urmează o detenție la mănăstirea Mărgineni, unde sănătatea i se zdruncină.

• 1843 – Împreună cu Ion Ghica și cu Cristian Tell întemeiază societatea secretă Frăția, care avea în vedere pregătirea mișcărilor revoluționare de la 1848. Ia ființă la București Societatea literară care avea legături directe cu Frăția.

• 1844 – Apare în Propășirea, revista lui Kogălniceanu și a lui Alecsandri, prima scriere istorică, Puterea armată și arta militară de la întemeierea Prințipatului Valahiei și până acum, pe care Iorga o consideră „un minunat capitol de istorie, care n-ar sta tocmai rău nici sub condeiul unui istoric de azi“. În Propășirea apare studiul lui Bălcescu Comentarii asupra bătăliei de la Câmpia Rigăi sau Coșovo.

• 1845 – Împreună cu August Treboniu Laurian editează revista Magazin istoric pentru Dacia, unde apar tipărite pentru prima oară cronici muntenești și moldovenești.
  Sub îngrijirea lui Bălcescu și a lui Laurian apare primul volum din Cronicarii Țării Românești.

• 1846 – Tot în Magazin… Bălcescu publică Despre starea socială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri.
  N. Bălcescu începe redactarea operei sale capitale, Românii supt Mihai Voievod Viteazul.

• 1847 – Face o călătorie de studii în Franța și în Italia.

• 1848, februarie – Participă la revoluția din Paris.
  Apare Poporul suveran, revistă condusă de Dimitrie Bolintineanu, prin care se promovau ideile mișcării revoluționare de la 1848. Aici, Bălcescu publică articolele Despre împroprietărirea țăranilor și Drepturile românilor către Înalta Poartă.
  iunie – septembrie – Nicolae Bălcescu este fruntașul mișcării revoluționare din Țara Românească; aceasta fiind înfrântă, Bălcescu este exilat la Paris; apoi, agravându-i-se boala de plămâni, se stabilește pe mici perioade de timp în diverse localități din Franța și Italia.

• 1849 – Împreună cu Ștefan Golescu și cu Ion Brătianu, Nicolae Bălcescu face parte din comitetul periodicului La Tribune des Peuples, editat de scriitorul polonez Adam Mickiewicz.

• 1851 – Se înființează la Paris, sub îndrumarea lui Bălcescu, Junimea română, societate politică și culturală a tinerilor; printre aceștia se numără și Al. I. Odobescu, un împătimit admirator al lui Bălcescu.

• 1852 – Moare la Palermo Nicolae Bălcescu, întemeietor al istoriografiei moderne, principalul animator al revoluției de la 1848, un patriot ardent, martir al neamului.A murit la Palermo, dar nu a fost îngropat la groapa săracilor cum s-a scris, ci transportat la mânăstirea Capucinilor, specializată în mumificări. Mumia lui se poate vedea și astăzi în galeria acelei mânăstiri, cu mențiunea: „Nicolae Bălcescu, prim ministru al Valachiei”.

Publicat de Badea Leonard,XII-C.